Viata la tara e minunata. Orasenii de peste tot ar da orice sa-si petreaca macar sfârsitul de saptamâna intr-o gospodarie taraneasca de pe la noi. Sa haladuiasca pe ulitele prafuite sau pe dealurile de un verde nesfârsit, sa smulga, in trecere, prin gradina, un fir crud de ceapa ori sa roada la un mar, amintindu-si de anii copilariei. Sau sa infiga stângaci sapa printre rândurile de papusoi, in cautarea pirului nesuferit, a firului de mohor, a palamidei celei tepoase ori a volburei insinuata sfidator printre strujeni. Apoi, obosit, dar multumit, sa se intoarca alene, insotit de vacile satule de atâta pascut, când soarele cel darnic peste zi pleaca sa lumineze alte lumi, lasând sa se asterne linistea peste sat, in sunetul sprintar al greierilor de poveste.
Asta-i viata taranului!
Sunt crâmpeie din viata pe care le-a trait din plin, in cei peste 80 de ani, si tanti Maria Petrovici din Bogdanesti. Am intâlnit-o, zilele trecute, acasa la ea, in comuna Bogdanesti. Se intorcea de la moara, insotita de un prunc de vreo 8 ani care o ajuta sa care un carut cu malai proaspat macinat. Ne vorbeste liber depre ea si familie – despre sotul raposat chiar in ’89, anul revolutiei, despre unicul fiu, pensionat din armata si retras la Piatra Neamt, despre nepoti si stranepoti – Ilinca, botezata intocmai dupa cântecul vechi al lui Anton Pann, Bogdan, ca-i nume de fecior din vatra satului. Despre cei 15 ani lucrati la Confectia din Onesti si de pensioara de 480 de lei, primita de pe timpul lui Geoana. Apuc s-o descos, poate aflu secretul unei vieti trecute de multa vreme de pragul celor 80 de ani.
„Sa mâncati zarvaturi de tara, mama: salata, loboda grasa, din aia galbena, in care se invelesc si sarmalutele. Si un bors de fasole – tot e post acum – acrit, vara, cu zarzare, cu visine sau prune. Si cu mamaliguta cât colacul de mare, mânca-l-ar mama, nu cu pâine, ca nu-i buna. Din malai moldovenesc, de-al nostru”, imi destainuie plina de entuziasm batrâna. Toata viata, a mâncat numai carne de pasare, in special, de curca, pasare pe care o creste si acum in batatura. Are vreo 25 prin batatura, dar ajunge sa numere si 50, in timpul anului. Mai vinde si pe piata, ca-s cam multe pentru ea.
„Eu le dau pe garantate ca-s bune. Le cresc cu mamaliga, mama. Pui cazanul la chirostrie, fac mamaliga si se indoapa curcile de zici ca se-neaca. Le mai dau si tarâte de grâu, inmuiate in apa, ca am pamântul dat in arenda la Serban (un afacerist din zona n.r.) de la care iau cam 18-20 de saci de tarâte. Abia stau in picioare curcile mele, de atâta mâncare”, imi turuie pe nerasuflate batrâna. Nu uita sa aminteasca nici de „paharul de vin din struguri din via mea”, proaspat adus de la „stejarul cu canea din beci”. Asta-i viata taranului!
La vederea aparatului foto, discursul femeii se accentueaza, rostogoling cuvintele, de teama, parca, sa nu uite ceva. Si-mi insira, plescaind a pofta, reteta borsului din tacâm de curca, a raciturei usturoiata din bogatie sau a ostropelului in care inoata pulpele si pieptul falosului curcan. Cât mai ai contract cu Dumnezeu, intreb. „Nu stiu, cât vrea dragutul de El, imi raspunde batrâna. Baiatul imi zice mereu ca se duce inaintea mea, ca el n-a mâncat asa sanatos ca mine”.
Borsul de putina de Bogdanesti
Gospodinele din Bogdanesti sunt renumite, printre altele, si prin borsul de putina facut in casa. Un exemplu de demult l-am gasit imbogatind colectia din muzeul satului amenajat in Casa Comunei, un proiect interesant executat cu sprijinul primariei.
Batrânele povestesc cu maxima incântare despre borsul ramas si acum printre retetele din bucataria traditionala a satului. „Am un vas de vreo 30 de litri, in care pun tarâte de grâu, malai si apa fiarta. Dupa ce s-a domolit fierbinteala, torn hustele pe care le-am pastrat de la tura trecuta, când am facut bors. Si, ca sa-i dea aroma aia de la tara, adaug cimbru, leustean verde din gradina si frunza de visin, neaparat. In doua zile, am borsul de putina gata facut, numai bun de acrit mâncarea”, ne explica tanti Elena Puscasu, o alta batrâna, de 73 de ani, tot din Bogdanesti. Mai vorbeste despre cum, in trecut, femeile din sat aruncau in jar sau pe plita zeama de la bors, ca sa fie strasnic de acru la gatit. „Sa-mi zica mie ca e altceva mai bun ca ciorba de pasare de tara acrita cu borsul de putina”.
E femeie trecuta prin viata. Ca mai toate localnicele in vârsta din sat. A lucrat la o sectie de tricotaje, vreo 13 ani, plus alti 13 la CAP, pe care, insa, statul nu i-a cumulat la calcularea pensiei. A avut patru copii, dintre care unul, student fiind, s-a prapadit intr-un cumplit accident de masina, produs, prin anii ’90, in zona. „Duc singuratatea de 23 de ani. Sotul s-a dus de tânar. Era mecanic foarte priceput. Orice vedea, o bucatica de fier, el stia ca va scoate ceva din ea. Mâinile alea si creierul lui nu trebuiau sa putrezeasca, maica. Dar, asa a vrut Dumnezeu”, ofteaza femeia. Se bucura de baiat, fost viceprimar, un timp, si de cele doua fete care, acum, sunt plecate in Franta, unde s-au si stabilit, de altfel, casatorite fiind acolo.
Una lucreaza la o primarie, iar cealalta, la o facultate, dupa ce a predat, un timp, limba engleza. „Am ajuns la vârsta asta, pentru ca asa-s femeile la tara, mama. Fac de toate. Si acum ma urc in pod, curat pomi, lucrez la vie, tes la razboi, orice, orice. Acum, femeile nu mai sunt ce-au fost pe vremea mea. Pe nepotica mea asa o invat, sa fie gospodina, sa stie sa faca de toate, ca mâine-poimâine se face mare si vine vremea sa se marite. Barbatul nu are nevoie ca femeia sa stie sa-si faca doar unghiile, trebuie sa fie si gospodina, sa gateasca, sa faca curat, de toate”, incheie sfatos tanti Elena.
