Am avut rarul privilegiu de a-i lua un interviu artistului Ilie Boca. M-am pregătit serios înainte, am citit alte interviuri, cronici, declaraţii ocazionale, cartea semnată de Carmen Mihalache, am apelat la Google etc. Am adunat, am eliminat, după care mi-am construit întrebările.
Ca la carte. Îl cunoşteam pe Ilie Boca doar de la manifestări culturale, vernisaje mai ales, de la care nu lipseşte decât cu scutire de la doctor. Am pornit către Tescani cu teamă, însă destul de hotărât să nu mai scap ocazia. Maestrul era într-o tabără de creaţie, înfiinţată cu mulţi ani înainte, chiar de dumnealui. Am dat drumul la reportofon.
Doream să-l aud vorbind, să-l văd lucrând. Este la Merărie, îmi spune Gabriela Ilaş, gazda şi prietena artiştilor veniţi la Tescani. Merăria este, după cum îi spune numele, locul unde, pe timpul Rosetteştilor şi a lui Enescu, merele, perele şi gutuiele dormeau în fân până în primăvară. Acolo, la etaj, cu perspectivă asupra conacului, grădinii şi celebrei alei cu plopi, pe care o vedeţi în toate tablourile pictate aici, l-am găsit pe maestrul Ilie Boca.
Pe măsuţă – culori şi pensule, pe un suport, o pânză întinsă pe o ramă. Culorile prindeau un contur nedefinit. Aţi stat vreodată lângă un pictor atunci când lucrează? Este fascinant să-i vezi expresia feţei, mişcarea ochilor, a mâinii cu pensula pe pânză. Vorbea lin, aproape şoptit, aveam impresia că nici nu mă ascultă. Mă înşelam, răspunsurile veneau parcă din desenul care prindea viaţă, doi copaci, un colţ din conac, nori plumburii.
Ochii pendulau între şevalet şi ceva dincolo de mine, undeva, aproape sau departe, aveam să constat după cum se mişcau pleoapele. Continuam să pun întrebări. Amândoi călătoream, eu prin biografia omului de lângă mine, făptura firavă şi puţin zgribulită de aerul rece, artistul printre ramurile copacilor atraşi în capcana întinsă pe furiş de un „prădător” de imagini.
Singura care se mişca era pensula, când zbura, când se oprea pe verde şi continua cu gri, galben sau albastru pentru cer. Vorbea şi continua să deseneze, să caute un final, i-am văzut încordarea, trupul firav se apleca şi se depărta de şevalet, buzele strânse, pletele albe se odihneau pe faţa obosită, doar pensula mai căuta un punct de sprijin. M-am oprit.
Tăceam amândoi. Vă las maestre, la bună vedere, îmi zice zâmbind uşor. Nu-mi mai amintesc ce am vorbit, m-a salvat bătrânul meu reportofon, care a început să deruleze ceva fabulos: Ilie Boca era îndrăgostit de Tescani, de muzica naturii. În fiecare vară, de 40 de ani, vine cu prietenii la Tescani, locul pe care l-a ales pentru ca artiştii, de oriunde ar fi, de la Soare Răsare, Chişinău, din Indii, Bacău, Timişoara sau Bucureşti, să se bucure de acest loc binecuvântat, să-şi ia porţia de linişte, de meditaţie, să îmbrăţişeze cu ochii şi sufletul fiecare plop, casă, gard, chip, biserică, deal, să le ia cu ei şi să le redea oamenilor, după chipul şi asemănarea lor.
Fiecare. La Tescani n-a rămas nimic nepictat. M-am convins la expoziţia de la Galeriile Alfa: Tescani-40. Zeci de artişti, de la Horia Bernea, Mihai Sârbulescu, Ilie Boca (iniţiatorul taberei, în 1976), Alexandru Ioan Mărginean, Paul Gherasim, Octav Grigorescu, Horea Paştină, Ileana şi Vlad Micodin, Ioan Mihalache, Irina Dascălu, Pavel Codiţă, Teodor Marinescu, Ştefan Pristavu, Dumitru Macovei, Carmen Poenaru, Mihai Chiuaru, Constantin Berdilă, Constantin Flondor, Cristina Ciobanu, Vasile Olah, Letiţia Oprişan, Vasile Crăiţă Mândră, Dionis Puşcuţă etc., s-au bucurat de muzica lui Enescu şi frumuseţile locului.
Cred că nicăieri în lume nu s-a mai întâmplat aşa ceva, nici măcar la Balcic. Acesta este darul lui Ilie Boca pentru toţi cei hărăziţi cu talent, dar şi pentru privitorii care umplu sălile de expoziţii, veniţi în vizită la…Tescani. Ilie Boca, cu tact, tenacitate, cu numele lui a strâns artiştii în jurul lui, a înfiinţat o uniune de breaslă şi le-a fost prieten şi mentor, i-a îmbogăţit, în grele vremuri, cu ateliere şi o sală de expoziţii. Ilie Boca a coborât din Botoşana lui, de unde se trage şi neamul lui Creangă, cu tot ce a strâns în inimă şi suflet şi s-a pornit pe Bistriţa, pe care a îndrăgit-o, cum s-a întâmplat şi cu Măgura, Letea, Berzunţi, Pralea şi, definitiv, Tescaniul.
Pictorul lumilor văzute şi nevăzute s-a identificat cu ce are mai frumos acest ţinut de pe văile Bistriţei, Trotuşului şi Siretului, numele său a devenit un brand al Bacăului, al judeţului, căruia îi suntem datori cu o statuie în sufletele noastre şi recunoscători, deoarece – unanimă apreciere – a dus numele oraşului pe toate meridianele lumii, ca şi înaintaşii lui, George Apostu şi Nicu Enea. Dar Ilie Boca, patriarhul artiştilor plastici băcăuani, a ştiut să construiască şi punţi, nu din lemn sau fier, ci din suflet şi artă, cum sunt „Saloanele Moldovei”, care, indiferent de mersul istoriei, va uni pe vecie românii de pe cele două maluri ale Prutului. Ilie Boca şi-a scris viaţa cu pensula, de la primul autoportret până la fabuloasele Palimpsestes, de o puternică forţă narativă. L-aţi auzit vorbind despre Botoşana lui? Ascultaţi:
“Copilăria mea într-un sat de poveste m-a marcat cu amintiri şi trăiri care mă urmăresc şi azi. Casele cu bârne, cu albul din jurul geamului, şurile cu fân, clăcile, hramurile, horile satului, sărbătorile îmblătite în culori. Văzute cu ochi de copil, mi-au îmbogăţit sufletul şi pictura. Botoşana, satul meu din Bucovina, era unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ. Şi este şi azi pentru mine.” Dar Bacăul, Bacăul maestre? Priviţi-i operele!
Toate acestea mi le-a povestit pe terasa Merăriei de la Tescani, într-o zi de început de toamnă, când maestrul Ilie Boca se pregătea pentru a petrece, cum altfel decât cu o expoziţie, intrarea în Clubul octogenarilor. Mergeţi la Muzeul de Artă, la Galeriile Alfa, KARO şi Galeria de Artă Contemporană a Centrului “George Apostu”, dacă aveţi timp opriţi-vă în orice muzeu din ţară, în marile galerii din Europa. Acolo îl veţi găsi pe Ilie Boca. Vă aşteaptă în prag, iar pe simeze sunt poveştile fabuloase, basmele nemuritoare, ridicate la rang de artă, spuse de un om blajin, ca toţi “bocii” din Bucovina, cu ochi sfredelitori, ce privesc lumea prin culorile curcubeului, în care se scaldă de-o viaţă. Iar Tescani? Tescaniul rămâne tainica lui iubire, de care s-a legat ca în tinereţe de marea lui dragoste: pictura.
Mulţumesc, Maestre!
