Festivalul „Enescu – Orfeul Moldav”, aflat la ediţia a XXXIX, a debutat joi, 30 august, de la ora 18.30, în Sala ATENEU, cu un concert susţinut de orchestra Filarmonicii „Mihail Jora”, sub bagheta maestrului Petre Sbârcea, personalitate reprezentativă a vieţii muzicale româneşti şi artei dirijorale. Solistul serii, Mihai Ungureanu – pianist remarcabil, a interpretat Dansuri româneşti pentru pian şi orchestră, de Dinu Lipatti. Ca în fiecare an, după concertul inaugural, Festivalul continuă la Tescani, loc de poveste, de creaţie şi cultură, unde George Enescu a trăit şi a compus mai multe din celebrele sale lucrări, printre care şi Oedip. Invitat pentru primul concert de la Tescani este tânărul dirijor Cristian Lupeş, împreună cu orchestra sa „Bucharest Festival Orchestra”. Înainte de concert, dirijorul a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu.

– Sunt încă sub impresia concertului susţinut în Piaţa Tricolorului din Bacău, din cadrul „Serilor Diasporei”. A fost minunat. Aceeaşi prezenţă fermecătoare, aceeaşi dezinvoltură şi comunicare cu publicul, apreciate de-a lungul anilor. Dirijorul Cristian Lupeş este cunoscut băcăuanilor, de la pupitrul Orchestrei Filarmonicii „Mihail Jora”, din unele concerte ale Grupului Archaeus, dar și de la cursurile de masterclass de la Tescani. Care au fost impresiile, cum vi s-a părut publicul băcăuan?

– Le mulțumesc tuturor celor prezenți la concert, pentru căldura și implicarea cu care ne-au primit. Au dat impresia că au simțit efortul organizatoric al celor implicați. Reprezentanții Consiliului Județean, fiind foarte încântați de concertul din 24 august, au promis că în viitor vor susține și promova astfel de manifestări. Eu sunt dator să mulțumesc organizatorilor de anul acesta, Filarmonica Mihail Jora, prin Directorul Pavel Ionescu și celor apropiați din instituție, care l-au sprijinit.
A fost o seară în care publicul s-a identificat cu aventurile semi-copilărești ale personajelor imaginare din scenariul ce lega întreg conceptul spectacolului. Am scris această povestioară aparent infantilă, într-o dimineață, răspunzând astfel rugăminții domnului director Pavel Ionescu de a lega desfășurarea muzicală. M-am gândit la nevoia de a îi apropia pe copii de fenomenul muzical simfonic și, în același timp, am încercat să improvizez o fabulă în care Irinuca (de altfel numele real al solistei) reprezintă himera după care tot alergăm prin Europa, dar visăm frecvent la muzica „locului” în care ne-am născut. Așadar Zdreanță, poate cel mai celebru cățel al literaturii noastre, a fost un pretext arghezian prin care, cu umor și detașare infantilă, ne scriem un jurnal de călătorie iluzoriu.

„Instrumentul meu preferat este orchestra”

– Puţină lume ştie că sunteţi oneştean, că aţi urmat, mai întâi Fizică- Chimie, la Babeş-Bolyai, apoi Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Ce amintiri mai aveţi din Oneşti şi de ce Fizică – Chimie. Cum aţi optat pentru muzică, decizie care v-a marcat apoi viaţa, cariera?

– Acum cred că se știe deja că rădăcinile mele vin din Onești – Bacău. Adevărul este însă că parcursul meu profesional – muzical nu este chiar așa de contrastant cum ar putea părea. I-aş spune mai degrabă gravitațional-eliptic. Într-adevăr, am făcut când eram mic cibernetică, informatică, am ajuns la Fizică-Chimie, la Cluj și București, ca apoi să urmez Universitatea de Muzica din Capitală, cursuri de master la Viena și specializări ca asistent dirijor, în perioada doctoratului la Bamberg, Geneva, Zurich, Lausanne, Amsterdam și Berlin. De curând, am continuat aceste călătorii de studiu la Stockholm. Dar aceste hobby-uri realiste au fost întotdeauna acompaniate sau captive interesului meu profund şi „psihotic” pentru muzică. M-au fascinat dirijorii de când m-am născut, iar la vârsta de 3 ani îi răspundeam deja cu argumente Doctorului Speranţia (din celebra familie) că instrumentul meu preferat este orchestra. Am trăit într-un mediu muzical – aproape adiabatic – mama fiind profesoară de muzică în şcoală, acasă și, mai cu seamă, fiind un dirijor de cor foarte talentat și cu multe realizări remarcabile. Nu cred în transmiterea genei artistice (așa că mă deranjează concerte de tipul „Familii de muzicieni”) dar sunt convins de influența pe care o are mediul asupra unui om inteligent, dispus să învețe din scoală și mai ales de pe lângă ea. Eu am avut noroc din multe puncte de vedere.

– Doar parcurgând biografia muzicală a tânărului şi talentatului muzician, dirijor, profesor şi conducător de orchestre ai în faţă un om deosebit, cu calităţi care l-au propulsat în elita şi pe marile scene ale muzicii contemporane. Mulţi aspiră să atingă Everestul, puţini sunt aleşii. Care au fost momentele definitorii ale carierei dumneavoastră?

– Cred că incursiunile în sălile de concert, de la vârste foarte mici (3 ani), vizitele la festivalul de la Tescani, emisiunile în care-l vedem pe Bernstein, Karajan, Kleiber etc. Apoi o hipersenzitivitate care m-a făcut foarte emotiv dar atent la felul în care îmi analizez lucrările, primul concert din 2003, întâlnirea cu Cristian Mandeal și Seiji Ozawa, al doilea concert, ultimul concert și apoi dialogul cu profesorul meu de doctorat, Liviu Dănceanu, încurajările, când a fost cazul, sau criticile, altă dată… toate acestea ne formează. Uneori insuccesul unui moment poate fi o lecție și o trambulină grozavă pentru un succes viitor. Și aceste momente ne marchează, dar sunt prea mândru ca să vorbesc despre asta. Dar ați punctat excelent. Imersia intelectuală în zona muzicii contemporane este unul dintre lucrurile care m-au ajutat enorm. Cred că această preocupare îmi poate păstra vitalitatea de a continua să caut și să studiez ceva nou. Mi-e teamă de conformisme, rutină, de drumuri prea bătătorite. Prefer să asfaltez eu și prefer să fie autostrăzi muzicale.

„Întâlnirea cu Liviu Dănceanu rămâne epocală”

– A fost şi întâlnirea cu extraordinarul muzician Liviu Dănceanu, băcăuan dacă avem în vedere că Romanul a făcut parte din fosta Regiune Bacău. Cum s-a produs? Ce a reprezentat pentru evoluţia dvs. profesională, pentru muzica contemporană, pe care mulţi ani a promovat-o, inclusiv prin Festivalul din Bacău?

– Întâlnirea cu Liviu Dănceanu rămâne epocală, chiar dacă poate părea banală. Auzisem de Compozitorul Dănceanu și de Archaeus, formația lui, iar în anul I de Conservator așteptam să intre legenda vie la curs și să ne predea Istoria Muzicii. Forța intelectuală, erudiția și, în același timp, firescul cu care aborda vocabularul neologico-muzical îmi aminteau de prețiozitatea lui Patapievici, dar căldura umană a lui Dănceanu reușea să ne farmece pe toți din clasă. Au urmat anii de studiu în care am asistat la cursuri de compoziție, estetică, i-am citit inițial Eseurile Implozive etc… până când m-am hotărât să urmez Doctoratul sperând astfel în dialoguri mult mai frecvente și direcționate cu compozitorul, fără să mă gândesc prea mult la diploma aferentă. L-am convins greu să-mi fie coordonator, încă mai aveam de șlefuit propria gândire muzicală, dar argumentul hotărâtor l-am găsit în tabăra de creație de la Arcuş, prin care a trecut câteva ore împreună cu soția lui, Rodica, după o sumedenie de insistențe telefonice. Am avut câteva zile să-i pregătesc “întâmpinarea” și, surescitat de viitorul eveniment, am scris câteva pagini de început de cvartet de coarde. L-am așteptat compunându-i ceva. A fost foarte impresionat și tușat, mi-a oferit cadou ultima carte scrisă și a plecat spunându-mi că mă primește ca doctorand. Am fost foarte fericit, am sărbătorit acea veste.
Acum mi-e dor de el, după ce a plecat dintre noi, în octombrie anul trecut, dar mi-a lăsat multe teme până la o viitoare celestă întâlnire. Coordonez artistic “Zilele Muzicii Contemporane” din Bacău, primul festival de profil din țară, pe care l-a fondat împreună cu Ovidiu Bălan, Pavel Ionescu, Dorin Gliga și Dorel Baicu – care i s-a alăturat de curând. Voi introduce în fondul arhivistic al Universității Naționale de Muzică București toate compozițiile lui Dănceanu. Împreună cu Rodica Dănceanu vom organiza, la Ateneul Român din București, un concert Dănceanu, în 31 octombrie a.c. și multe altele.

– Pe 31 august, sunteţi, împreună cu “Bucharest Festival Orchestra”, la Tescani, invitat la Festivalul „Enescu Orfeul Moldav”, aflat la cea de-a XXXIX-a ediţie.
De altfel, concertul face parte din Turneul Naţional 100 x Enescu, organizat şi susţinut de dumneavoastră. Vorbiţi-ne, vă rog, despre ideea acestui inedit turneu, despre muzica pe care o abordaţi şi despre obiectivul major care stă la baza proiectului „100 x Enescu”.

– Acum 100 de ani, Enescu avea 37 de ani și ajunsese la a 5-a ediție a Premiului Național de Compoziție „George Enescu” pe care îl inițiase. Își propusese să stimuleze creația muzicală academică (simfonică, polifonică etc.) de tip european. Propunerea lui vizionară pornea din observarea atentă a vremurilor sale. Compozitorii de atunci erau atrași de stilurile facile, populare, de operetă, vodevil, romanțe. României îi lipsea creația autentică și profundă. Prin acest premiu, Enescu încerca să direcționeze compozitorii vremii să se dezvolte obligatoriu spre Vest. Își propusese ca, din punct de vedere muzical, România să intre în Europa și a reușit. A organizat acest Premiu timp de peste 30 de ani, finanțându-l cu o surprinzătoare inteligență antreprenorială. În urma turneelor naționale în care se prezenta ca violonist și compozitor, vărsa sumele strânse din bilete într-un cont bancar iar dobânda anuală, care devenea o sumă generoasă, se transforma în premiul râvnit de tinerii compozitori ai vremii. Prin Turneul național “100 x Enescu”, încercăm să refacem centenarul traseu național al tânărului de 37 ani care, într-o Românie incipientă, creiona vizionar nevoile culturale, artistice și muzicale de care țara avea nevoie în suta de ani ce avea să urmeze.

Aflat sub semnul energiei, vigorii şi sensibilităţii marelui compozitor, Turneul naţional 100 x Enescu se desfăşoară în perioada 31 august – 8 noiembrie, la Tescani (31.08), Satu Mare (23.09), Oradea (24.09), Cluj-Napoca (25.09), Craiova (24.10), Sibiu (27.10), Oneşti (28.10) şi Bucureşti (23.10 şi 08.11).

Ne vom reaminti de câștigătorii acestui demers salvator al națiunii române muzicale, interpretând lucrări de mare impact. Vom beneficia astfel de judecata lui Enescu, având în repertoriul turneului lucrări compuse de laureații acestui mare premiu centenar sau compuse de către elevii acestora. Acest demers a fost piatra de temelie a Școlii Românești de Compoziție: Andricu, profesorul lui Ștefan Niculescu, Cuclin, Jora, Silvestri, Lipatti etc.
Altă premisă centenară este reprezentată de interpretarea unei lucrări de Enescu și, dintre toate, am ales Octuorul.

Octuorul de coarde este o lucrare viguroasă fizic, energică emoțional și sinceră intelectual – aceasta este doar o descriere palidă a lucrării compuse de Enescu la vârsta de 19 ani. A scris partitura la Viena, în pauzele turneelor și concertelor susținute. Avem de-a face cu lucrarea unui tânăr cu deprinderi bartókiene, care încă mai poartă semnele cicatrizate ale lui Wagner. Compoziția este formată din 4 părți: 1. Très modéré; 2. Très fougueux; 3. Lentement; 4. Mouvement de valse bien rythmée. Structura sistemului intern de operare a lucrării este politematică − însumează 12 teme −, dacă le adunăm de-a valma pe cele principale și secundare. Cele patru părți interferează simbiotic într-un ecosistem bazat pe o strategie dramaturgică extrem de coerentă.

Octuorul tânărului Enescu poate fi văzut ca o piesă de teatru, în care 12 personaje sunt jucate de către 8 actori. Toată lumea renunță la cuvinte, dar strategiile dramaturgice se păstrează. Se pare că autorul îi permite masculului alfa, cu care debutează la unison piesa, să se dezvolte și apoi să tot interacționeze cu al doilea ceva mai discret, mai șovăielnic din pricina tehnicii în canon în care este expus. Urmează o serie de portretizări şi acțiuni dinamice, aproape cinematografice.
Voi strica surpriza intenționat, spunându-vă că autorul a anticipat oarecum emanciparea feminină și curentele din jurul acesteia, propunându-ne în partea a 3-a – Lentement – o temă lirică, gingașă, frumoasă și feminină. Coliziunea ideatică a celor 12 teme/personaje apare în ultima parte, generând o furtună în care ideile sunt fisurate, apoi se sparg, ajungând să fie pulverizate. Dintre rămășițele în derivă se recompune personajul feminin amintit ca fiind „personajul câștigător”, reprezentat de un val care curăță întreg câmpul de luptă.

Director artistic şi dirijor al “Bucharest Festival Orchestra”, Cristian Lupeş a obişnuit deja publicul cu apariţiile sale electrizante, atât la pupitrul marilor orchestre româneşti – printre care Camerata Regală, Camerata Dorin Teodorescu, Orchestra Naţională Radio etc., cât şi al celor din străinătate – Île-de-France, Paris, Berna-Elveţia, Bamberg-Germania, Skopje-Macedonia, Grosseto şi San Remo, Italia, dar şi în cadrul unor manifestări artistice multimedia, pe care le concepe managerial şi artistic.

Concertul de la Sala Radio cu Filarmonica băcăuană a fost o ascensiune spre Everest

– O ultimă întrebare: Călătoria muzicală la care aţi invitat băcăuanii, cu ocazia „Serilor Diasporei”, a fost una de excepţie, un dar făcut băcăuanilor de pretutindeni. Unde se simte muzicianul, dirijorul Cristian Lupeş cel mai bine, atunci când deschide partiturile şi ridică bagheta?

– Am sugerat deja, mai devreme, că cel mai bine mă simt acolo unde există pericolul intelectual. În muzica contemporană găsim toate „lighioanele” care ar putea să ne rănească sau amețească, așa că influența acestor muzici noi se simte în orice abordare muzicală a mea și cred că nu numai muzicală.
Stimate domnule Gheorghe Bălţătescu, răspunsurile mele par marcate de o nevoie de adrenalină muzicală?
Nu vreau să mai generalizez, dar Concertul pe care anul trecut l-am susținut împreună cu Filarmonica “Mihail Jora”, la Sala Radio din București, în cadrul Festivalului Internațional “George Enescu”, a fost într-adevăr o ascensiune spre Everest, așa cum metaforizați mai la început. Lucrări ca ale colegului meu, Mihai Măniceanu, apoi Nigel Hess, Adrian Iorgulescu și Detlev Glanert ne-au solicitat la maximum pe toți cei de pe scenă. Împreună cu orchestra Filarmonicii din Bacău, am demonstrat o mare forță muzicală, dar mai ales am mai urcat o treaptă în dezvoltarea noastră individuală și de grup. Cred că astfel de evenimente artistice au și rolul de a suda și maturiza caracterul artistic al colectivului, pe lângă propunerile intelectuale și estetice îndreptate către public. Acest tip de experiențe le caut când deschid partitura.

31 August a fost decretată, în 1989, sărbătoare naţională în Republica Moldova, iar în 2013, Parlamentul României a adoptat Legea nr.53 privind instituirea Zilei Limbii Române. A fost, prin aceasta, un gest de solidaritate cu fraţii noştri de peste Prut, în condiţiile în care la acea dată (31 August 1989) „a fost recunoscută unitatea lingvistică dintre limba română şi cea moldovenească”. (Ulterior, sintagma limbă moldovenească s-a dovedit un nonsens.)

Două academii, o singură limbă

Cel mai înalt for ştiinţific şi de cultură, Academia Română (întemeiată la 1 aprilie 1866; „Fondatori: Vasile Alecsandri, C. A. Rosetti ş.a.”), a avut şi are obligaţia de a veghea asupra stării limbii române. „Perechea” ei, Academia de Ştiinţe a Moldovei (întemeiată la Chişinău în 1946), are, desigur, aceleaşi atribuţii, fiind „organul coordonator al limbii române în Republica Moldova”. În 1991, a apărut primul număr al Revistei „Limba Română”, sub egida Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova şi a Societăţii „Limba noastră cea română”. (Din Consiliul de redacţie făcea parte şi Mihai Drăgan.)

Interesant este salutul filologului romanist rus R. Budagov, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., profesor la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova, vorbind despre un „adevăr ştiinţific”: „unitatea limbii pe care o vorbesc muntenii, moldovenii, bucovinenii, oltenii, bănăţenii etc. – limba română” (LR, nr.1/1991, p. 5). (În anii ’90, aflându-mă pentru aproape o oră în redacţia revistei, i-am sugerat lui Al. Bantoş să scrie cu minusculă al doilea termen din titlul revistei.

„Nu, pentru că tocmai acest cuvânt ne defineşte cel mai bine”, mi-a răspuns ferm şi motivat.) Basarabenii şi l-au luat drept pavăză pe autorul poeziei devenite imnul de stat al Republicii Moldova – „Limba noastră”: „Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel sîntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că sîntem români, strănepoţi de-ai romanilor şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor, şi tuturor celor nelămuriţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă!” (Alexei Mateevici, 1917; ibidem).

Sensuri duble, direcţie unică

Suntem într-o dinamică permanentă (culturală, ştiinţifică, didactică) pe relaţia România – Republica Moldova: publicaţiile circulă în ambele sensuri, dascălii de limba şi literatura română se întâlnesc şi acolo, şi aici pe aceleaşi coordonate ale păstrării tradiţiei unei exprimări corecte şi nuanţate. Ce avem de învăţat noi de la ei? Să fim mai consecvenţi cu norma lingvistică şi să nu aplecăm urechea la orice tendinţă (fie ea şi bucureşteană, sub pretextul că idiomul vorbit în Capitală este neapărat model). Ce au ei de învăţat de la noi? Printre altele, să ia în serios conceptul gramatical de pronume semiindependent. Nesocotit, poate produce confuzii grave.

Citim pe internet un comunicat de presă cu următoarea formulare: „[…] în contextul dezintegrării U.R.S.S. şi a mişcării de renaştere naţională […], la Chişinău are loc Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989”. Acel „a” dinaintea „mişcării”, substitut al unui feminin, ne obligă să ne întoarcem pe enunţ şi să descoperim cel mai apropiat substantiv de acest gen: „dezintegrării”. Deducem că s-a produs… dezintegrarea „mişcării de renaştere naţională”, ceea ce este fals. Corect ar fi fost „al mişcării”, unde articolul posesiv-genitival/pronumele semiindependent „al” ţine locul substantivului neutru „contextul”.