Cea mai veche scriere istorică ce a supravieţuit până astăzi şi care se referă la arhitectură este „De architectura”, scrisă de arhitectul roman Vitruvius, în secolul I după Hristos. Potrivit lui Vitruvius, o clădire bună ar trebui să satisfacă trei principii: firmitas, utilitas, venustas – adică fermitate, comoditate şi plăcere. Un echivalent în ziua de astăzi ar fi: Durabilitatea, Utilitatea şi Fumuseţea.
Despre arhitectură, proiecte, oameni, modele, dar şi despre cum se „proiectează” un arhitect, am vorbit cu un tânăr care, după ani de studii, efort, practică, a obţinut dreptul de a-şi proiecta propriile vise, de a gândi liber la viitorul oraşului în care s-a format. Ana-Isabela Bilu este din Paşcani, a studiat la Iaşi, Bacău, Bucureşti şi s-a întors în oraşul nostru, cel care a adoptat-o, pe care a început să-l iubească aşa cum este, dar mai ales cum va fi după ce va spune, în arhitectură, tot ce şi-a propus: un oraş frumos, comod, în care să locuieşti cu plăcere.
Mereu am avut o înclinaţie spre desen. Provin dintr-o familie în care cu toţii ne-am urmat chemarea. Prin clasa a VIII-a am fost întrebată ce vreau să mă fac, ştiţi întrebarea aceea care vine aşa din senin. Bunica mea m-a întrebat. Eu nu am primit o îndrumare, nu am fost împinsă de la spate, de aceea am răspuns fără ezitare: desenatoare. Am început să fac pregătire pentru a intra la Liceul de Artă din Iaşi, deoarece am aflat că este şi o secţie de arhitectură, iar la îndrumarea domnului profesor cu care urmam orele de pregătire, am hotărât să mă înscriu acolo. Am intrat prima, iar din clasa a XII-a m-am mutat în Bacău, tot la Arhitectură, deoarece tata, fiind pilot, s-a mutat de la Constanţa, în Bacău. Normal că am urmat facultatea de şase ani de Arhitectură, la Bucureşti. Mi-a plăcut ce am făcut, chiar dacă am avut o tentativă spre grafică, însă nu eram pregătită pentru asta, cei patru ani de arhitectură îşi puseseră deja amprenta. A fost o perioadă de muncă istovitoare, încă din primul an, de studiu, de practică în ateliere, multe nopţi nedormite, examene peste examene, dar, mi-a plăcut şi am reuşit. Ce să vă spun, sună bine când spui arhitectură, dar asta înseamnă geometrie descriptivă, matematică, mecanică şi rezistenţa materialelor, structuri, materiale de construcţie şi finisaje, istoria şi teoria arhitecturii, urbanism etc., nu numai desen.
De la model, la a sta singur în picioare
Ca toţi studenţii, am avut şi eu un model, îndrumătorul meu la lucrarea de licenţă, prof. Mihail Caffe, un om deosebit cu care am relaţionat foarte bine, cred că dumnealui mi-a dat mult din ceea ce am şi ştiu eu acum. A fost îndrumător şi la Ateliere, orele acele erau cele mai importante şi au contat foarte mult. Sigur că aveai liberatea să gândeşti, să visezi, însă profesorul meu avea obiceiul să ne aducă uşor, uşor cu picioarele pe pământ. Lucram pe programe, de la case, la blocuri, la spitale, hale industriale. În anul VI am făcut practică aici, la VANEL, în Bacău, la Biroul de Arhitectură al domnului Constantin Amâiei. M-am simţit bine, protejată, mi s-a dat încredere, a fost exact cum mi-am imaginat eu să fie. De altfel, lucrarea mea de licenţă a fost un proiect cultural aici, în Bacău, vizavi de fosta Casă a Căsătoriilor. Mi s-a părut atunci, mi se pare şi acum, că Bacăul duce lipsă de asemenea proiecte, comunitatea are nevoie de mai mult în această direcţie. Eu am gândit un proiect cultural acolo, acum se face un bloc. De asemenea, băcăuanii au nevoie de mai mult verde, de mai mult spaţiu pentru respiraţie, sunt proiecte ale colegilor mei care vizează aceste lucruri, însă decizia nu este la noi.
„Semnătura” presupune responsabilitate
Am rămas în relaţii bune şi, după terminarea facultăţii, am fost angajată la Vanel, pentru cei doi ani de stagiatură, pe lângă un arhitect îndrumător. Acesta este traseul obligatoriu. La finalizarea celor doi ani de stagiu, în urma unui examen, poţi dobândi dreptul de semnătură şi ai posibilitatea să alegi dacă vrei să lucrezi independent sau să rămâi în continuare în calitate de angajat. În cei doi ani am învăţat foarte multe, am lucrat la diferite proiecte, am învăţat toate procedurile obligatorii ale unui proiect, legislaţie, munca cu antreprenorii, cu diriginţii de şantier, cu toţi din echipă, am văzut efectiv ce înseamnă arhitectura, facultatea te învaţă multe, principii, teorii, dar munca adevărată se învaţă efectiv lucrând, iar dacă ai şansa să ai un îndrumător bun, dispus să ofere „ucenicului” din experienţa şi cunoştinţele sale, să te încurajeze, să te înveţe meserie, da, să te înveţe meserie, atunci totul este ok. Tu vii din facultate cu o bază teoretică foarte bună, aici însă lucrurile stau cu totul altfel, intervine responsabilitatea, te confrunţi cu nenumărate probleme pe care nu le-ai învăţat, nu le ştii. Munca ta are efecte directe, nu mai este ca la şcoală, intervine asumarea responsabilităţii. Faptul că am fost şi sunt în continuare angajată la Vanel Exim a fost şansa mea să văd cum se proiectează şi coordonează proiecte ample, cum sunt Catedrala Mântuirii Neamului din București şi Catedrala Ortodoxă din Bacău, la care domnul Constantin Amâiei are calitatea de şef de proiect. Este fantastic pentru un tânăr arhitect. Avem nevoie de modele, de modele de urmat, evident până la un anumit nivel, până te formezi, până stai în picioare singur. Eu am avut o asemenea şansă, care şi-a pus amprenta asupra mea.
Arhitectura este o muncă de echipă
De când am început munca, am început o altă viaţă. Dreptul de semnătură pe care l-am dobândit în urma unui examen nu este doar o formalitate, este trezirea din vis, de semnătura ta depinde viaţa altor oameni, confortul lor, imaginea unui anumit spaţiu, a unui cartier, a unui oraş, pentru că tu nu eşti doar arhitect, eşti parte a comunităţii. Fac o paranteză, arhitectura este o activitate de echipă, de colectiv, fiecare cu responsabilitatea lui, cu partea lui de proiect din proiectul mare. Tu trebuie să te bazezi pe colegii tăi şi ei, la rândul lor, pe tine, fiecare îşi negociază partea lui de responsabilitate, până se ajunge la un consens, iar şeful de proiect pune totul cap la cap. Este ca o piramidă. O lucrare bună capătă sens numai cu efortul şi colaborarea tuturor. Acest lucru l-am învăţat în perioada de stagiatură, să ştii să colaborezi cu oamenii, cu toţi cei implicaţi în acel proiect, să lupţi pentru ceea ce vrei, să înţelegi ceea ce se întâmplă acolo, să ai responsabilitatea deciziei, să ştii să transmiţi colaboratorilor, constructorilor, ideea, esenţa lucrării. Este ceea ce se cheamă trecerea de la meserie la artă.
Bacăul are o zestre bogată de arhitecţi
Bacăul are un nucleu de arhitecţi foarte bun, de pe mâna cărora au ieşit proiecte viabile pentru oraş, dar nu numai pentru Bacău, sunt o forţă, şi foarte important, un nucleu bine organizat, oameni cu foarte multă experienţă, care şi-au pus semnătura pe lucrări emblematice, unii s-au specializat pe un anumit tip de proiecte, din urmă vin tinerii, cu idei, cu prospeţimea şcolii moderne, încăpăţânaţi (în sensul bun) şi dornici să se afirme. Din păcate, multe proiecte mor din lipsă de finanțare. Trist este că odată cu ele moare şi oraşul şi te doare, vrei să faci ceva, simţi nevoia, propui, lucrezi, dar decizia este în altă parte. Nu-i trist? Doar împreună putem face ceva bun şi frumos pentru oraş, fie că este administraţie, politic, societatea civilă, noi ca arhitecţi, dar mai sunt designerii, ecologiştii, ONG-urile, departamentele de urbanism, mai avem o tradiţie, o istorie. De ce nu le-am pune în slujba comunităţii? Eu sunt locuitor al oraşului, am prieteni, am copii, cunosc oraşul, sunt tânără, oraşul are o zestre foarte frumoasă de tineri, cu nevoile lor, cu dorinţele lor, oraşul este şi al lor, din această perspectivă cred că pot fi utilă, suntem obligaţi să gândim în viitor.
Astăzi proiectăm pentru mâine
Ştiu doar că oraşul trebuie să răspundă noilor realităţi, oferind locuri de promenadă, sport, zone de agrement, cultură. Acestea trebuie să fie comandamentele unui arhitect, ale edililor, ale demografilor, sociologilor, medicilor, investitorilor, urbaniştilor, transportatorilor, nu mai putem lucra fără viziune şi fără obiective strategice pe termen mediu şi lung, am făcut-o păgubos prea mult timp şi timpul este neiertător. Orice oraş are un nucleu, un centru, un punct zero. Unde este al Bacăului? Parcă ne-am oprit, ne-am închistat, ne-am blocat. Oraşul este dezechilibat, am dezvoltat cartierele şi le-am lăsat acolo, nu le-am îmbogăţit cultural, educaţional, urbanistic. Sunt imobile lăsate în paragină, unele sunt monumente istorice, arhitecturale, ce am făcut cu ele? Nimic. Ele fac parte din identitatea noastră, a oraşului. Suntem responsabili şi pentru aceste lucruri. Nu suntem în stare să le punem un acoperiş, să nu mai plouă în ele.
Eu am avut privilegiul să lucrez alături de domnul arhitect Doru Anghel și domnul prof. univ. Oliviu Boldura la un proiect foarte frumos, restaurarea şi reabilitarea Sinagogii Cerealiştilor, aceea mare de pe Ştefan cel Mare. Este o frumuseţe. Din păcate proiectul s-a blocat din lipsa de finanţare. E timpul să deschidem ochii mari şi să pornim la treabă. Băcăuanii circulă, în ţară, în Europa, peste Ocean, văd, fac comparaţii. Eu sunt pregătită să mă implic, pot să dau ce am mai bun în mine, ce am învăţat în aceşti ani. Trebuie să facem ceva cu oraşul nostru, nu astăzi, dar, cu siguranţă, mâine. Eu sunt optimistă că vom reuşi.
