În vacanța de vară, la țară, nu ne bucuram că am scăpat de școală. Toți copiii aveam de treabă, pe măsura vârstei. Și surorile mele aveau treburile lor de făcut. Să spele, să măture, multe alte bagatele. Nu erau totuși îndeletniciri… pe măsura valorii mele, de tânăr vlăstar al unei entități aparte. Așa spunea preotul duminica, la sărbătorile mari, când era buluc la intrarea în biserică: „femeile pe stânga, oamenii pe dreapta!”.
Părinții plecau la muncă dimineața și se întorceau seara. Cine să aibă grijă de suta de oratănii? De porc? De iepuri? Să smulgă de pe „baic” troscot și alte buruieni atent alese – că nu le puteam da mătrăgună. (Baic numeam noi, zona de vegetație rămasă între două culturi agricole). Să toacăne urzici la rațe, cât orgoliu, enfază și măcaială de reproșuri, când le pârleai, după ce le opăreai și jumuleai, tot mai aveau o grămadă de tuleie.
Amintită și apa care trebuia adunată în butoaie, pentru udatul grădinii. Atribuție care-i revenea seara tatei, în timp ce mama făcea mâncare, să avem și pentru a doua zi. Nu era timp de smiorcăială! Înțelegeam ce presupune inechitatea socială, când unii, mai „așa” din sat, primeau apelative de bou, vacă sau măgar. Ce vină aveau bietele animale, prietenele mele de conversație, că ăia adormeau seara prin șanț… sau afumau mâncarea.
„Hai băiete cucuiete, scoală-te de la părete/ și mănânc-un castravete! Du vaca aia beteagă de-o copită, la luncă! N-a vrut s-o ia văcaru dimineață, la cireadă! Te-așteaptă nașă-ta!” Nașa mea de botez, o femeie foarte credincioasă, vecină de noi peste două garduri, era cuscră cu bunica dinspre mamă. Nu și-au vorbit 7 ani din cauza unei căciuli de astrahan, cu care a fost îngropat bunicul.
Că ar fi fost alta. Normal ca după dezgropăciune, una avea dreptate. Nici popa, nici credința și teama de divinitate, nu au reușit să le împace. Nu și-au mai vorbit cât au trait. Așa am ajuns un fel de mic negociator în comunitate. Nevoie aveau una de alta! Nașa mă plătea să fac treaba asta cu vaca, să o aduc de la păscut doar seara. Nu eram tratat ca un fel de argat plătit cu un leu pe zi, chit că o mai ajutam și la alte treburi.
Femeie practică, îmi testa de multe ori abilitățile de viitor văcar, și când apunea luna. Ne recompensa însă cu lapte dulce, brânză și smântână. Înțelegeam trezitul de dimineață ca pe ceva firesc – doar am devenit peste ani și pescar. Cu degetele mari ce-mi ieșeau din sandale, trezeam pietrele de pe drum, taman când se mijea de ziuă. Ce vină aveau bietele vietăți, care nu știu nici acum cei cu ora de vară, că le era foame.
Cer de mâncare, în așa fel încât să te audă și rudele prin alianță, normal că iubitoare și nebârfitoare, taman de la celălalt capăt al satului. Dar era echitate! La sfârșitul lunii, nașa scotea din sân – la nunta ei o fi purtat sutien – o batistă înodată în patru, și-mi numara în pălmuță, treizeci de leuți. Ce bogat eram! Abia când am venit la liceu, un pișpiriu pârlit de soare, așezat în prima bancă, am înțeles că am intrat și eu în vacanță.
Amintiri puse la murat
Curios și neștiutor cum eram, constat după atâția ani, căt de frumoasă a fost acea etapă din viața mea, ca elev navetist. Mi-au rămas involuntar, acumulate în sertărașele cu neuroni dedicate percepției vizuale, multe detalii. Semn de bătrânețe! Zi de zi trecem pe o stradă, fără să percepem ce transformări se petrec. Dacă seara – chiar și ziua – cineva ne leagă la ochi și ne rotește de două ori, peste nouăzeci la sută dintre noi nu realizăm unde suntem. Ce intră în memoria unui copil și rămâne toată viața, specialiștii numesc (MLD). Adică Memorie de lungă durată. O fi vre-o binecuvântare divină să uităm ca ne mai și bucurăm? Asta așa, ca să nu uităm cine am fost dar credem că suntem, înainte de a sulfa în lumânare.
Am „vorbit” în urmă cu două săptămâni despre autogara nouă și sediul vechi al pompierilor. Amândouă proptite dimineața, în drumul meu către școală. Ocoleam cu grijă, fără ispită, vestita crâșmă „La calu’ balan”. Un „pub retro, însoțit de un imoticon”, că avea și el o tablă pictată drept firmă. Asta mai pe înțelesul elevilor chiulangii de astăzi. Local de care mă feream, conform educației primite acasă, ca „de ducă-se pe pustii”, un personaj pe care nu trebuia să-l pomenim pe numele lui. Noi ne rugam ca „Dracul să-l ia!” pe „Necuratul”.
Normal ca nu îndrăzneam să intru în acel loc . Nici nu m-ar fi primit. Mă amețea însă mirosul de tescovină și fumul care ieșea de acolo, când mă întorceam spre casă. A naibii Iad! Ocoleam pe trotuarul de vizavi, prin fața Liceului Economic. Gârlă de fete, toate cu fustițele mult peste genunchi! Altă ispită. În școala generală, lipsise profesoara de la ora „păcătoasă”, dar citisem „Decameronul”, a lui Boccaccio. Și numele autoruluilui suna nașpa. N-am putut fura cartea de la biblioteca din Casa de Cultură, dar cu câteva pagini tot am plecat. E prescrisă fapta? Nu! Și totuși – știam de ciclul rotației lunii, așa dotat, nicio fustiță nu mă băga în seamă. Puțin mai departe de liceu venea Cantina de la Proletarul. Ce treabă aveam eu cu fabrica. Mai târziu, cu o handbalistă care lucre acolo. Alte miasme. Dacă-i avea-i, puteai mânca la masa cu servețele, cu 6 lei. Cât să-ți umpli burta pentru două zile. Altă poveste! Revin la „stabilimentul” căluțului bălan, apelând la MLD-ul unui domn, mult mai trecut prin viață ca mine. A venit în Bacău, în 1970.
„Nu-s pensionar! Sunt om activ!”.
Aș mai fi stat două seri să-l ascult, cât talent are la povestit. Să înțeleg și eu, de ce calul ăsta nu e șarg sau de ce nu are stea în frunte. Și am aflat! O versiune originală, transpusă cu har, a istoriei răstălmacite a pezevenchiului biduviu. Aveți puțintică răbdare încă o săptămână! La spartul petrecerii, într-un limbaj discret urban – așa arăta orașul atunci – spunând că-l citează pe Topărceanu, trage o concluzie, la întrega tărașenie.
Pe șoptite, la ureche: „Lăsa-ți fetelor ce spune/ Ce le vedeți prin viața voastră/ Uita-ți-vă după fuste scurte…/Că a-ți făcut din ele…” și aici trebuie să intervin asupra ultimului cuvănt de sorginte pacatoasa. Să-l traduc la ceea ce se numește astăzi, în multele programe care rulează pe calculator, transformarea unui text într-o formă grafică, pentru tipar. Băcăuani de pretutindeni! Vă rog pentru o mai buna cunoaștere, dacă aveți o fotografie cu acest colț atât de pitoresc al Bacăului, nu vreți să o face-ți publică? Sunt bune și alte amintiri, normal, cât mai pioase!
„La bălănel era ceva…! Era bălănica! El cu ea! Mai pedindos. Dar niciodată nu a fost, bălanica… el pe dos!”
Va urma!
