Pilda Fiului Risipitor, una dintre cele mai frumoase şi pline de sensuri parabole rostite de Mântuitorul, are un conţinut simplu, desprins din viaţa de toate zilele. Se vorbeşte despre un om bogat care avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului, iar acesta a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. Apoi, în ţara aceea a venit foametea, iar fiul a ajuns să pască porcii pe câmp, râvnind la mâncarea lor. În această stare de profundă decadenţă, de pierdere a demnităţii umane, tânărul a avut parte de un proces de (re)găsire de sine. Şi-a amintit de casa tatălui său, dar a gândit şi în perspectivă. În cugetul său s-a pregătit să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata slugilor acestuia.
Mergând spre casă avem surpriza de a-l vedea pe tatăl care îl aştepta şi care, zărindu-l din depărtări, i-a ieşit în întâmpinare, primindu-l cu bucurie şi întinzând un ospăţ mare. Fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinţei tatălui, s-a întors acasă în timpul ospăţului. I s-a părut ciudată iertarea acordată de tată mezinului – dar tatăl, însufleţit de dreptatea dragostei, i-a răspuns: „Fiule! Tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce e al meu este şi al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).
Înţelegem din această parabolă că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, El face o sută înspre noi. E oricând gata să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului. Aceasta ne dă curaj şi nădejde, deoarece aflăm că Domnul nostru, întocmai ca tatăl din parabolă, e la orice oră din noapte şi zi dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească. Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere. Orice întoarcere însoţită de căinţă este primită de Dumnezeu şi e binecuvântată cu iertarea tuturor greşelilor. Acesta este înţelesul curent al parabolei, înţelesul ei practic şi adevărat.
Un alt sens, mai adânc, al acestei parabole, a fost pus în lumină, printre alţii, de reflecţia lui Constantin Noica. Acesta spunea: „sunt două feluri de a risipi. Fiul risipitor nu făcea altceva decît să cheltuiască, fireşte. Dar şi fratele său risipea. Există risipa celui care, întocmai fiului din parabolă, cheltuieşte fără să fi strâns, dar există şi risipă şi la cel care strînge, fără să poată aduna. Fratele Fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat”.
Fratele cel mare reprezintă pe creştinul care nu s-a pătruns total de duhul iubirii lui Hristos. El este creştinul care trăieşte de unul singur în marea comunitate a Bisericii. Noi, creştinii, trebuie să ne bucurăm în momentul când aflăm despre întoarcerea, oricât de târzie, a vreunui suflet păcătos, ce se înstrăinase de Dumnezeu, să nu fim ca fratele risipitorului, venind cu cârtire şi nemulţumire, pentru iertarea şi ştergerea păcatelor acestuia; căci precum iubirea ne uneşte cu Dumnezeu, tot aşa invidia şi pizma ne despart de harul şi dragostea Lui.
Pr. dr. Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău
