Da, Târgu-Ocna!
Ne stau alături, printre mulţi alţii, un publicist şi un prozator. În revista „Sportul băcăuan”, Romulus-Dan Busnea scrie mereu cu â şi cu cratimă, ca în acest titlu: „Echipa S.N.A.P. Târgu-Ocna, pe podiumul întrecerilor sportive”, dar şi în interiorul articolului. Slănicean fiind, trece obligatoriu prin oraşul-staţiune către Oneşti sau Bacău şi se miră, ca şi noi, că pe pancartele de la intrare-ieşire scrie altfel. Prozatorul, Gheorghe-Jan Iscu, este şi profesor de limba română, aşa că pentru el norma e la ea acasă. În romanul „Alecu” (2019), vorbind despre tunelul de la Târgu-Ocna şi despre spitalul (cu buni specialişti) din acest oraş, scrie astfel, dar diferit Târgul Frumos sau Valea-Arini.
Comun şi propriu
Nu acelaşi lucru s-a petrecut cu prezentatorul unei emisiuni TV care ne-a anunţat de câteva ori numele câştigătoarei: Boiangiu, cu diftong (/iu/), în loc de hiat (/i-u/). Numele comun e boiangiu (în trei silabe), dar cel propriu, Boiangiu, are patru silabe, ca la Toma Caragiu.
Manipulare nereuşită
Pe internet circulă imagini cu nişte peşti şi cu întrebarea adiacentă, aparent simplă: un macrou (sub poza unui peşte), doi… (sub poza cu doi peşti). Suntem sunaţi şi întrebaţi care e pluralul, convinşi fiind că-l vom păstra pe acel doi ca… sprijin. Mintea ne aleargă însă la măcar un cuvânt-martor: tricou, cadou, rulou, de exemplu, care resping masculinul anunţat de singular (un) şi se îndreaptă spre desinenţa de plural pentru neutru, -uri: tricouri, cadouri, rulouri, deci şi (două) macrouri.
Şi-o fi muşcat limba?
Sărbătorile de iarnă au durat ceva mai mult pentru practicanţii de rit vechi. Aflăm de la RRA că „petrecerea brăilenilor va ţine doi/douăsprezece ore”, cu corecţia făcută pe loc.
Nu toţi suntem Diogene
Într-o librărie vânzătoarea, care este şi operatoare PC, apără cu străşnicie dictonul „Clientul nostru, stăpânul nostru”. Scrie la calculator două cuvinte, le listează pe un A4 orizontal şi… livrează foaia clientului, odată cu întrebarea: „E bine?” (REPARAŢI BUTOAIE) „Da, dar nu se poate pe roşu?” „Eu vă propun să modificăm şi primul cuvânt, adică să mai punem un i, că doar nu toţi avem acasă butoaie defecte…”
Evitaţi pleonasmele! Îngraşă…
Fericită comparaţia Ancăi Şurian-Caproş, de la „Minutul de limba română” al RRA-ului. Criticând nutriţioniştii care ne atenţionează în legătură cu aportul *adus de calorii (aţi sesizat pleonasmul: apporter, în franceză, înseamnă „a aduce”), „profa de gramatică” se duce gândul la cei ce mănâncă paste cu pâine. Urmarea: obezitatea.
Nu sunt legume
Dan Petruşcă, în discursul său de 15 ianuarie, la Centrul de Cultură „George Apostu”, ne reaminteşte că Mihai Eminescu „era împotriva roşiilor”. Pare ciudat, dar cei doi i sunt necesari; altfel, s-ar fi creat confuzia cu adjectivul ros, roşi.
A fi sau a nu fi: un nou semn ortografic?
Se ştie că numele domnitorului Cuza-Vodă se scrie cu cratimă şi cu majusculă pentru termenul generic dacă se află pe poziţia a doua (dar vodă Cuza, cu termenul indicând rangul, antepus). Pentru imperativul unor verbe, situaţia e decisă de context: „Închideţi uşa!” (pentru plural) sau, familiar, „Închide-ţi uşa!” (pentru un singur destinatar). Pe un panou destul de mare, grupul CUZA VODĂ, cu litere de mână, era lipsit de cratimă, dar cu linia care taie mijlocul lui A atât de lungă, încât, dacă cineva ar fi reproşat absenţa cratimei, şi-o putea lua de la alonja grafică. Similar, pentru linia de la mijlocul literei E (ÎNCHIDEŢI UŞA!, anunţ la intrarea într-un magazin), alungită încât „scriitorul” caligraf s-a trădat că nu e stăpân pe regulile ortografice.
