Moto: „Dacă vrei într-adevăr să-l cunoşti pe Brâncuşi trebuie să cunoşti România, iar dacă oamenii care au cam uitat obiceiul de a şedea în tihnă vor dori să şadă laolaltă în adîncă, bogată reculegere, atunci vor trebui să meargă pe malul Jiului. Acolo îi aşteaptă scaunele”. (George Apostu)

M-am folosit de acest moto doar pentru a-l rescrie într-o nouă cheie, fiindcă George Apostu este, precum îl numea Ionel Jianu, „cel mai vrednic urmaş al lui Constantin Brâncuşi. Parafrazat, moto-ul ar putea suna astfel: Dacă vrei într-adevăr să-l cunoşti pe Apostu trebuie să cunoşti România, iar dacă oamenii care au cam uitat obiceiul de a şedea în tihnă vor dori să şadă laolaltă în adâncă, bogată reculegere, atunci vor trebui să meargă la Stănişeşti. Acolo îi aşteaptă casa lui memorială şi grădina plină cu sculpturile celor şapte ediţii ale unei tabere unice în România, o tabără născută din deplină dăruire faţă de memoria artistului.

Eu am ajuns la Stănişeşti anul acesta, pentru a treia oară, la finalul celei de şaptea ediţii a taberei inspirat intitulată de către inimoşii ei organizatori (Marilena şi Dinu Apostu): „Împreună cu George Apostu la el acasă”. Am mai fost la Stănişeşti în 2015 şi în 2018. Şi de fiecare dată am trăit acest minunat gest recuperator cu o uimire parcă mereu sporită.

L-am întâlnit pe Apostu, pentru prima dată, în lucrările lui de la Măgura-Buzăului, apoi în multele cronici şi studii ce i-au fost dedicate, de-a lungul timpului, atunci când încercam să alcătuiesc la rândul meu un studiu despre urmaşii lui Brâncuşi şi despre sculptura în lemn. L-am mai întâlnit într-o expoziţie cu o parte dintre lucrările sale de atelier, organizată în condiţii tulburi, la Muzeul de Istorie a Bucureştiului şi, desigur, aproape că-l cunoşteam din multele poveşti ale confraţilor, auzite îndeosebi prin taberele de creaţie. Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că voi ajunge, prin rânduiala mai presus de noi, chiar la casa lui părintească, transformată în casă memorială, că-l voi cunoaşte pe Dinu Apostu, nepotul lui şi organizatorul acestor întâlniri unice care au loc aici, că voi avea bucuria greu de exprimat de a face un fel de călătorie în trecut, spre epoca de aur a sculpturii româneşti, un fel de incursiune în viaţa lui George Apostu, în cele din urmă.

Sculptori şi pictori, în grădina lui George Apostu

Istoria celor şapte ediţii ale întâlnirilor de la Stănişeşti ar putea fi simplu rezumată: soţii Apostu, Marilena şi Dinu, urmaşii artistului, doi oameni „obişnuiţi”, se hotărăsc să recupereze casa părintească a înaintaşului şi curtea cu pomi a acesteia, iar apoi, pornind într-o adevărată aventură, însăşi memoria lui Apostu, prin organizarea anuală a unui simpozion de sculptură în lemn. Caută sprijin şi-l găsesc, în parte la Consiliul Judeţean Bacău, în parte chiar la Primăria Stănişeştiului. Înfiinţează o asociaţie de prietenie româno-franceză, repară vechea casă părintească a artistului şi adună între zidurile ei fotografii, documente, amintiri, lucrări ce au legătură cu Apostu, încearcă să-i identifice şi să-i aducă în satul pierdut printre dealuri pe acei artişti care fie l-au cunoscut pe dezrădăcinatul sculptor, fie a căror creaţie are tangenţe cu opera sau cu felul de a gândi al acestuia. Ediţiile se succed, din 2013 încoace cu o singură sincopă (în 2016), urmărindu-şi cu tenacitate scopul.

Muzică printre statui

Cele trei la care am participat au strălucit, la finalul lor, şi prin calitatea lucrărilor realizate şi dăruite curţii casei memoriale de la Stănişeşti, şi prin spectacolele de final care au reuşit să îmbine tradiţia folclorică a zonei cu muzica folk, cea a generaţiei lui Apostu şi a unora dintre cei mai în vârstă dintre noi. Cantautorii Nicu Alifantis, Ducu Bertzi şi Mircea Baniciu, dar şi solistele de muzică popuară Daniela Condurachi şi Mioara Velicu au cânta, în mod sigur pentru prima dată în viaţa lor, printre sculpturile în lemn ale unor artişti precum: Gheorghe Zărnescu, Maxim Dumitraş, Nicolae Fleissig, Leonard Răchită, Napoleon Tiron, Dumitru Pasima, Constantin Marinete, Laurenţiu Mogoşanu, Nicolae Popa, Valentin Vârtosu, Dumitru Verdianu şi încă ale multor altora, care au lăsat aici, dăltuit în lemn, un omagiu adus lui Apostu.

1 de 14

Întâlnirile organizate anual la Stănişeşti au, dincolo de evidenta lor finalitate culturală şi una educaţională, născută firesc, fără ostentaţie, din dorinţa de a-i conştientiza pe cei ce ne vor urma că vor avea o memorie şi nişte valori de apărat. Tânăra generaţie a zonei a fost mereu prezentă activ în cadrul taberelor de creaţie. Copiii au performat în ansamblurile de dansuri şi muzică tradiţională prezente la închiderea fiecărei ediţii a taberei. Anul acesta artiştii participanți au organizat chiar un concurs de pictură cu copiii locului. O zi întreagă, aceştia au lucrat, îndrumaţi de pictorul Alexandru Andronache şi de sculptorii Dumitru Verdianu şi Valentin Vârtosu, iar la final, au fost premiaţi cei mai buni dintre tinerii participanţi.

Ultimele două ediţii ale simpozionului de creaţie de la Stănişeşti, cele cărora le voi dedica rândurile următoare, s-au îndreptat spre o altfel de direcţie, poate una mai apropiată de spiritul artistului în memoria căruia ele au fost organizate iar, în plus, au adus alături de sculptori şi câte un pictor, spre a face astfel posibil un dialog între cele două limbaje.

S-a vorbit prea puţin despre religiozitatea lui Apostu ori despre o posibilă citire în cheie spirituală a unora dintre lucrările sale. Aceasta nu le scapă însă unor iluştri comentatori, pe care-i voi cita în continuare. Eugen Ionescu, de pildă, afirma: „George Apostu, care a murit încă tânăr, era un mare artist. Ciclul său de Hristoşi răstigniți reflectă un intens adevăr spiritual. Trupul mutilat al lui Hristos pe care-l am acasă, mărturiseşte nu numai despre marele talent al artistului, dar şi despre fervoarea sa religioasă. La temelia talentului lui Apostu stă credinţa (s.n.). Îi admir forţa de expresie, originalitatea, vigoarea şi simţul Sacrului. Un simţ al Sacrului puternic şi pur. Hristoşii lui Apostu trăiesc în spirit. Suferinţa lor răsună în inimile noastre. Ei sînt de neuitat”. Un al doilea comentator, André Simoncini, parcă şi mai nuanţat, îl caracterizează pe sculptor astfel: „Pădurar al erei nucleare, Apostu a purces spre sfîrşitul vieţii la marea întoarcere la arta sacră. Magistrală creaţie, aceşti Hristoşi răstigniţi pe paturi verticale! Într-o zi de ploaie tragedia se prelinge de-a lungul acestor trupuri făgăduite somnului ireparabil. Adevăratul sculptor începe acolo unde se opreşte preocuparea estetică (s.n.), artistul limitîndu-se să dea formă, în respectul strict al materiei din care degajă imaginea creatoare”.

Ce au adus nou ultimele două ediţii ale simpozionului de creaţie de la Stănişeşti este tocmai mesajul de sorginte spirituală al lucrărilor realizate. În 2018 au cioplit aici, în lemn de stejar – materialul preferat al lui Apostu – sculptorii Laurenţiu Mogoşanu şi Nicolae Ovidiu Popa. Fiecare dintre ei a lăsat câte un semn masiv, înălţat către cer, al trecerii lui prin locul de obârşie al celui ce a creat o veritabilă punte între Brâncuşi şi sculptura contemporană. Pentru prima dată, alături de sculptori a lucrat şi o pictoriţă, Lucia Juncu, artistă născută în Basarabia şi stabilită în România de bună vreme. În pofida personalităţii distincte a fiecăruia dintre cei trei artişti, armonia s-a instalat între ei deîndată iar lucrările lor s-au potenţat reciproc tocmai prin complementaritate.

Laurenţiu Mogoşanu (născut în 1958) a creat la Stănişeşti o lucrare care-i definește plenar viziunea şi stilul. „Stâlpul cu îngeri” este, de fapt, o coloană cioplită frust din trunchiul masiv de stejar ce i-a fost hărăzit, o coloană în care artistul aduce un adevărat elogiu simplităţii şi ascezei sufletelor înduhovnicite. Imediat următor unei ample serii intulate „Stâlpnicii” – pe care Mogoșanu o expunea în urmă cu un an la Cuhnia Palatului Mogoșoaia, cam în aceeaşi perioadă în care artistul venea să lucreze la Stănişeşti –, „Stâlpul cu îngeri” îşi conţine cu discreție, dar convingător sugerată, raportarea le sacru. Spre deosebire de seria „Stâlpnicilor”, această coloană, pe care apar minimale intervenţii pictate în alb, ce sugerează aripi de îngeri, nu are în vârful ei portretul unuia dintre personajele care au primit aureola sfinţeniei în urma nevoinţelor asumate. Până şi acel posibil portret se lasă doar ghicit ori aşteptat, tocmai pentru că forma lui concretă, materială, s-a sublimat. Stâlpnicul a devenit înger şi doar aripa lui pe un stâlp înalt îi mai aminteşte trecerea prin lumea de sub cer. Stâlpul însuşi se sacralizează, ca efect al nevoinţei celui care l-a locuit.

Exponent al unei direcţii evident manifestată în sculptura contemporană, cu toate riscurile asumate – pricinuite de secularizarea din ce în ce mai agresivă a lumii noastre – este şi Nicolae Popa (născut în 1965), cel de al doilea artist participant la tabăra de sculptură de la Stănişteşti, în ediţia 2018. E vorba despre direcţia spirituală pe care, iată, cel puţin spre sfârşitul vieţii, deloc disimulat şi cu toată convingerea, însuşi Apostu şi-o asuma. Trăitor creştin, Nicolae Popa lasă Stănişeştilor o compoziţie din lemn policrom intitulată „Epicleză” (termenul desemnează momentul cel mai înalt din ritualul Sfintei Liturghii, cel al transfigurării pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos). Lucrarea e realizată tot pe verticală şi închipuie pe suprafaţa ei Potirul Sfintei Împărtăşanii dar şi mâna arcuită ca o corabie ce sugerează, în egală măsură, mâna cu care Hristos Pantocratorul binecuvântează lumea, dar şi biserica-navă ce-i poartă pe creştini către Ierusalimul ceresc. Lucrarea însăşi, în ansamblul ei are forma unui potir. Suprafeţele lemnului sunt tratate cu ceară şi din raţiuni practice dar mai ales din raţiuni simbolice. Sculptura lui Nicolae Popa, dăruită Stănişeştilor, asemenea celor din a căror recentă serie face parte, se „afieroseşte”, asemenea unei ofrande, Celui de la care artistul şi-a primit harul.

Pictoriţa Lucia Juncu (născută în 1965) a completat spectacolul vizual de la Casa memorială „George Apostu” cu o serie de lucrări realizate în ulei pe pânză şi în tehnica acuarelei, în priză directă cu atmosfera şi tradiţia locului. Artistă deosebit de înzestrată, cu un remarcabil simţ al culorii, specific pictorilor moldoveni, aş spune, dar şi cu capacitatea de a surprinde şi de a transfigura inspirat natura înconjurătoare şi chipurile de oameni ce-i ies în cale, s-a lăsat cucerită de intimitatea caldă a casei memoriale de la Stănişeşti, de grădina cu pomi fructiferi şi sculpturi din lemn de stejar a acesteia, i s-a integrat perfect şi a reuşit ca la final să-şi lase în acest loc o urmă de neuitat a trecerii ei. Lucia Juncu a pictat şi portete la Stănişeşti, chiar portrete după model, unul dintre ele fiind chiar al Marilenei Apostu, discreta şi devotata noastră gazdă.

Ediţia 2019 (15-25 august) a taberei de sculptură organizată în memoria lui George Apostu a reunit, din nou, doi sculptori şi un pictor, moldoveni toţi trei prin origine: Dumitru Verdianu (născut în 1954 la Ungheni, Republica Moldova), Valentin Vârtosu (născut în 1962 la Soroca, Republica Moldova) şi Alexandru Andronache (născut în 1959 la Botoşani). Apropiaţi şi ca generaţie, nu doar prin origine, cei trei artişti au alcătuit un grup armonios şi compact, exemplar, atât din punctul de vedere al raportării lor la personalitatea lui George Apostu şi la atmosfera locurilor natale ale sculptorului, cât şi din perspectiva unei solidarităţi de breaslă care, iată, mai este totuşi posibilă.

Dumitru Verdianu, artistul hâtru şi tandru pe care nu te poţi abţine să-l compari cu un fel de Ion Creangă al sculpturii româneşti, a realizat în mai puțin de zece zile o lucrare complexă intitulată „Ying şi Yang”, exploatând inspirat generosul trunchi de stejar oferit. Compoziţia în ronde-bosse alătură pe suprafeţele ei o serie de sugestii şi simboluri: masculinul şi femininul ca principii ordonatoare, triunghiul şi sfera ca forme geometrice fundamentale, dar conţine şi o convingătoare trimitere către religios prin acea pronunţată „Cruce a Sfântului Andrei” ce se desprinde cu fermitate din trunchiul voluminos al arborelui. Sculptorul intervine minimal asupra suprafeţelor, abia decojite, pentru a potenţa frumuseţea texturii naturale a materialului. Lucrarea lui Verdianu ne duce cu gândul la androginul originar şi, implicit, la începuturile lumii, la Geneză. Nu mai puţin, ea este un omagiu adus lui George Apostu şi spaţiului renăscut de la Stănişeşti.

Valentin Vârtosu, artist întru totul dedicat menirii sale, în a cărui privire am putut citi o bucurie de a sculpta imposibil de ascuns, s-a confruntat la rândul său cu un trunchi masiv de stejar căruia i-a dăruit o nouă viaţ, transformându-l în compoziţia cu titlul „Un Dorumetru Tată şi Fiu”. Seria atât de poetic şi de sugestiv intitulată „Dorumetre” reprezintă un fel de marcă identitară a sculptorului Valentin Vârtosu. Ciclul „Tată şi Fiu” a fost, de asemenea, o marcă a creaţiei lui George Apostu, interpretată în mai multe chei (raportarea lui Apostu ca fiu la tatăl biologic, raportarea sculptorului la Brâncuşi, înaintaşul său ori sugestia legăturii sacre dintre Dumnezeu Tatăl şi Hristos Fiul). În felul acesta, Vârtosu izbuteşte să pună în proiect o dublă intenţie: de a-l omagia pe George Apostu şi de a-i dărui, din toată inima lui mare, un „Dorumetru”. Lucrarea în sine, o compoziţie verticală, bine echilibrată, dă expresie principiului dublului în suprafeţe clar desprinse din masa lemnului dar, pe de altă parte, prin intermediul acestui dublu alcătuit din perechea Tată-Fiu, artistul sugerează şi Crucea ce devine axă între pământ şi cer. Spre deosebire de Dumitru Verdianu care tratează mai frust suprafeţele, Valentin Vârtosu se opreşte asupra lor cu migală, adăugând texturii naturale o alta alcătuită dintr-o reţea de mici cercuri tratate inclusiv cromatic.

Pictorul Alexandru Andronache, un artist pentru care natura statică şi peisajul reprezintă pilonii propriei creaţii, s-a apropiat de Stănişeşti în felul său aparte, printr-o serie de compoziții în ulei pe pânză, inspirate din atmosfera locului. A pictat peisaje pline de farmec realizate în plein air, pe dealurile molcome şi prin crângurile aşezării natale a lui George Apostu iar în atelierul impovizat la faţa locului şi-a alcătuit compoziții cu naturi statice, în care a inclus artefacte tradiţionale, fructe şi flori – ca sugestie a universului rural în care-şi are rădăcinile sculptorului omagiat –, compoziţii pe care apoi le-a pictat cu o emoţionantă înţelegere faţă de natura şi de spiritul obiectelor selectate şi chemate să interrelaţioneze. Foiţa de aur, în cazul a două dintre lucrări, le sporește farmecul şi preţiozitatea. Ca şi în ediţia 2018, când pictura Luciei Juncu s-a integrat în grădina cu sculpturi a casei lui George Apostu, în 2019, lucrările lui Alexandru Andronache au alcătuit un contrapunct bidimensional pentru amplele compoziții, în trei dimensiuni, de la Stănişeşti.

Un final cu două concluzii

Voi încheia prin două concluzii necesare. Memoria, tradiţia şi filonul sacru convieţuiesc din totdeauna. Adevăraţii artişti, din toate timpurile, le-au perceput aşa, împreună, într-un triunghi ce nu poate fi destructurat. Aşa le-a înţeles şi George Apostu, aşa le înţeleg şi artiştii care îi urmează acestuia pe calea sculpturii înţelese ca mod de viaţă. De la lecţia aceasta se revendică şi organizatorii simpozioanelor de la Stănişeşti, nepotul lui George Apostu, Dinu, alături de soţia sa, Marilena. Am scris cu ghilimele mai înainte că sunt oameni obişnuiţi pentru că obişnuit, în zilele noastre, înseamnă să fii mai degrabă alienat, egoist şi cu memoria ştearsă. Or ei sunt tocmai contrariul: inimoşi, ataşaţi valorilor perene, tradiţiei şi memoriei ilustrului lor înaintaş, dar, mai presus de orice şi în sensul cel mai larg, sunt generoşi.

A doua şi ultima concluzie e că încercarea de a copia şi de a transfera, de trei ani încoace, în cadrul unei prestigioase instituţii de cultură din Bacău, proiectul iniţiat de Dinu Apostu la Stănişeşti (inclusiv de către şi cu artişti care au participat la taberele de la Casa Memorială „George Apostu”) nu face decât să potenţeze valoarea şi unicitatea originalului. Naturaleţea, buna-cuviinţă, pacea, farmecul Stănişeştiului, firescul şi generozitatea celor care l-au însufleţit, readucând sculptura şi pictura în bătătura casei părinteşti a sculptorului nu pot fi imitate şi nici transferate. (Luiza Barcan, critic de artă)

Ionel Jianu: „George Apostu a fost cel mai vrednic urmaş al lui Constantin Brâncuşi. Nimeni n-a înţeles mai bine lecţia de artă a lui Brâncuşi, nimeni n-a pătruns mai adânc rosturile creaţiei sale”. („Triptic pentru Apostu”, în revista „Dialog” din aprilie 1988).

George Apostu: „Pentru sculptorii români din generaţia mea, Brâncuşi a fost o pildă şi un îndrumător spiritual. Datorită lui, tînăra sculptură românească a putut evita predominarea statuarei şi constrângerile realismului socialist, datorită lui ea a înţeles ce înseamnă întoarcerea la adevăratele izvoare ale artei populare şi a putut să realizeze opere originale la nivelul creaţiei mondiale”.

Artistul plastic Mihnea Baran, membru al Uniunii Artistilor Plastici, Filiala Bacău, nu a avut vacanţă, fapt dovedit de numeroasele lucrări realizate în 2019 şi expuse, vineri, de la ora 17.00, la Galeriile „Frunzetti”, din Bacău.

Chiar dacă nu a fost deschis oficial sezonul expoziţional, Mihnea a „furat” startul şi a pornit în galop spre publicul fidel, cu o serie impresionantă de opere de artă, în care subiectul, de altfel singurul, sunt caii…coloraţi. De ce caii?, ne spune după vernisaj autorul: „Expoziţia am dedicat-o lui Armin, nepotul meu din Anglia. Eu am fost în Anglia, la fratele meu şi de două ori pe săptămână îl duceam pe Armin la hipism, la o sală de antrenament.

Lui îi plăceau foarte mult caii şi acolo m-am îndrăgostit şi eu de cai. În timp ce el călărea eu urmăream mişcările, comportamentul, anatomia calului, bucuria lor de a alerga, frumuseţea trapului sau a galopului. Am început să fac schiţe, multe desene, am citit apoi, după care, acasă am lăsat imaginaţia să zboare. Ce a ieşit, vedeţi pe simeze.”

Şi ai ce vedea. Cai singuratici, cai melancolici, cai coloraţi, cai…maro, cai năzdrăvani cu copitele în vânt, cai nărăvaşi, sălbatici, un singur cal negru, cai…De după fiecare colţ, un cal îţi iese în cale, sforăind şi aruncând din picioare sau care vin să-ţi mănânce din palmă.

Despre expoziţia lui Mihnea Baran, pe care şi-a intitulat-o „La botul calului…colorat”, a vorbit, surprinsă şi ea, ca de altfel tot publicul, Carmen Poenaru, preşedinte al Filialei Bacău a Uniunii Artiştilor Plastici: „Mihnea Baran nu a mai fost de mult pe simezele de la „Frunzetti”, iar astăzi ne surprinde cu aceşti cai, cai coloraţi, de ce coloraţi, l-am întrebat, însă eu am înţeles, calul colorat este chiar el, calul este un motiv, un animal sensibil, aşa cum este şi Mihnea, chiar timid uneori.

În exterior este un om destul de retras, însă în inima şi sufletul lui se confruntă tot felul de stări, care se identifică cu cele ale cailor din tablorurile lui. Fiecare cal este autoportretul lui, nu culoarea contează, ci starea lui. Vedem toate subtilităţile lui, dorinţele, visurile, modul de exprimare, conştientul şi inconştientul. Toate acestea au fost inspirat dublate de versurile, cuvintele, care însoţesc fiecare lucrare. Să le citiţi, privind în acelaşi timp lucrarea şi o să vedeţi un Mihnea complex, pictor, poet, om normal, care, printre altele, iubeşte şi caii şi vrea ca noi să vedem acest lucru”, a spus Carmen Poenaru.

1 de 10

La un popas, tot la botul…calului, i-am ascultat pe cei de la Cvartetul „Consonanţe”, care au ţinut să fie alături de Mihnea, la această impresionantă expoziţie, deschisă toată luna septembrie.
„La botul calului…colorat” vă puteţi opri nu doar să-l priviţi ci, împreună să visaţi, la cai lei-paralei, cai care mănâncă jăratec sau la caii înaripaţi din poveste, calul fiind, alături de câine, cei mai apropiaţi şi de nădejde prieteni ai omului.

Societatea Cultural-Ştiinţifică „Vasile Alecsandri” Bacău a pus a a doua pecete, vineri, 30 august 2019, pe al doilea subiect, în ampla tematică „Vasile Alecsandri”, care este pentru Bacău, după cum au spus organizatorii, o dulce povară. Anul trecut s-a sărbătorit Bicentenarul naşterii lui Vasile Alecsandri, stabilindu-se, pe bază de documente, data şi anul naşterii marelui poet, dramaturg şi om politic, iar acum s-a marcat Centenarul înfiinţării, la 31 august 1919, a Casei de Sfat şi Citire „Vasile Alecsandri”, care a funcţionat în casa lui Dragomir Badiu. Această casă are amprenta lui Vasile Alecsandri. Lucrurile au fost lămurite de conf.univ.dr. Ioan Dănilă, cel care ani de zile s-a luptat, s-a zbătut din toate puterile, ca această casă să devină a oraşului, a comunităţii: „«Casa Alecsandri” nu înseamnă Casa lui Alecsandri. Acolo a funcţionat «Casa de Sfat şi Citire», iar cu această emblemă, într-o formă abreviată a devenit «Casa Alecsandri». Aşadar nu este casa lui Alecsandri, cu toate că Dragomir Badiu, dar şi Grigore Tabacaru, în 1931, spun că această casă este posibil să fi fost a lui Alecsandri, mai precis a tatălui, a vornicului Vasile Alecsandri.

Discuţia este mai lungă, mai complicată, cert este că această casă este legată de Vasile Alecsandri.” Un alt argument pentru susţinrea acestei teze este scrisoarea Florică Urziceanu, fiica gen. dr. Badiu, adresată, în 1982, Oficiului Judeţean pentru Patrimoiu Naţional Bacău, în care spune, printre altele: „În veneraţia marelui poet, tatăl meu, împreună cu Veniamin Gheorghiu, în 1919 (…), a pus bazele primului aşezământ de cultură din oraşul Bacău: «Casa de Sfat şi Citire Vasile alecsandri» (…) Aş fi fericită să ştiu că acea casă (…), care iniţial a aparţinut poetului Vasile Alecsandri, să poată fi consacrată drept «Casa memorială a scriitorilor băcăuani şi a personalităţilor băcăuane».”

La colocviu, de la Muzeul de Istorie, consacrat acestui eveniment, au fost invitate mai multe personalităţi băcăuane, care, fiecare şi toţi la un loc, au completat o filă importantă a vieţii culturale şi spirituale a Bacăului. Dionis Puşcuţă, artist plastic, şef secţie Artă a Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, a prezentat bustul lui Vasile Alecsandri (aflat în sala de conferinţe), realizat de Vasile Gorduz, în 1990, la sugestia lui Ilie Boca, care a fost expus patru ani în holul „Casei Alecsandri”, după care a vorbit despre operele de artă dedicate lui Vasile Alecsandri, dar şi despre alte imobile monumente istorice din Bacău, aflate în diferite stadii de degradare. Subiectul a fost extins de Iulian Bucur, şef secţie Etnografie la aceeaşi instituţie, care a vorbit despre alte opere de artă dedicate lui Vasile Alecsandri, aflate la Universitatea cu acelaşi nume, la Colegiul „Vasile Alecsandri”, în faţa Casei de Cultură, realizată de artistul Mircea Spătaru, despre aceasta a făcut o descriere excepţională, deschizând ochii băcăuanilor spre o receptare ca pe o replică a statuii lui Mihai Eminescu de la Iaşi. Foarte important a fost şi prezentarea de către Iulia Lucaci, de la Biblioteca Judeţeană „Costache Sturdza”, a statutelor Casei de Sfat şi Citire „Vasile Alecsandri”, din 1920, o tipăritură valoroasă, unde sunt prezentate modul de organizare, de funţionare a Casei şi ce trebuie să facă un bibliotecar.

Un alt document important este în patrimoniul „Cezar Uncescu”, de la Biblioteca Muzeului de Istorie, un extras din ziarul „Bacăul”, din 1940, prezentat de Babriela Ocneanu – bibliotecar, scris de Dragomir Badiu, în care precizează ce trebuie să facă băcăuanii în memoria marelui poet Vasile Alecsandri. Idei, documente, opinii au mai fost prezentate de preotul paroh Mihai Tomozei, de la Biserica „Precista”, col. (rez.) Paul Timofte, prof. Vilică Munteanu, cu informaţii despre Banca „Oituzul”, din comitetul căreia a făcut parte Dragomir Badiu, Dorina Lăpuşneanu, persoana, care de ani de zile, stă ca un străjer lângă Casa „Alecsandri”, locuind vis-a-vis de casă, identificându-se, practic, cu istoria imobilului. Trebuie precizat că, însuşi Dragomir Badiu scrie în 1940: „Am contribuit la întemeierea şi botezul Cercului Cultural V. Alecsandri şi (…) l-am condus de la 1919 la 1932.”
O intervenţie interesantă a avut şi arhitectul Alexandru Şerban Balan, cel care a realizat proiectul de refacere a Casei Alecsandri şi a împrejurimilor, proiect ce este posibil să fie luat în calcul de colectivul de arhitecţi care se va ocupa de refacerea şi modernizarea Casei Vasile Alecsandri, achiziţionată, în februarie 2019, de către Consiliul Judeţean, unde va funcţiona Casa scriitorilor şi personalităţilor băcăuane.

A fost un colocviu de mare valoare informaţională, care se adaugă la patrimoniul existent, astfel că organizatorii au continuat ceea ce cerea şi sugera Dragomir Badiu, în 1940: păstrarea vie a memoriei marelui poet Vasile Alecsandri, cel care a marcat, prin personalitatea şi creaţia sa istoria oraşului, a ţării şi a lumii.
La organizarea acestei importante manifestări au mai contribuit Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”, filiala „Col.(r) Corneliu Chirieş”, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, Primăria municipiului Bacău, Parohia Bisericii „Precista”, Revistele ATENEU şi PLUMB, Arhivele Statului Bacău, Uniunea Scriitorilor, Filiala Bacău, Universitatea „Vasile Alecsandri”. Ziarul „Deşteptarea” a fost partener media al evenimentului.