Citesc întotdeauna cu un creion în mână, și îmi notez expresiile fericite. Ca să le defac apoi pe toate părțile, să mă desfăt cu savoarea lor. Iubesc cuvintele. Cele pline de sens, de arome, mătăsoase, delicate, tandre, muzicale, ca și cele aspre, rugoase, înțepătoare, dure, tari, pe toate le iubesc și simt o adevărată încântare când le găsesc „potrivite” (cum spunea Arghezi) într-un text literar. În aforisme, de pidă, descopăr de multe ori adevărate fulgurații de idei și bijuterii stilistice. Îl urmăresc, de pildă, în presa culturală, pe Gheorghe Grigurcu (poet, eseist, excelent critic de poezie), pentru că e un adevărat risipitor de perle. Iată o observație foarte subtilă despre cum se vede trecerea timpului la o femeie care s-a bucurat, în tinerețe, de o înfățișare mai mult decât plăcută: „Îmbătrânirea unei femei socotite frumoasă capătă aspectul unei cochetării naturale. Picioarele, umerii, brațele par a săvârși o mișcare regresivă. Înfățișează nu știu ce prospețime ciudată, o surprinzătoare naivitatea trupească aidoma unei inserții copilărești într-un ansamblu devastat. Nostalgia somatică a tinereții e atât de puternică încât își îngăduie un salt înapoi în timp”. Nu-mi pot scoate din mine imaginea acelor inserții copilărești, dramatice, în fond, pe care le cunosc atât de bine. Sunt, în general, puțini oameni care știu să îmbătrânească frumos, iar eu am o mare admirație pentru aceștia. Cunosc câțiva domni distinși și galanți, care sunt aproape octogenari și câteva doamne în vârstă care sunt încă frumoase, având o seninătate, o noblețe pe chip care răspândește lumină, grație. Sunt oameni care trăiesc un fel de tinereți succesive, asupra lor timpul nefăcându-și lucrarea distructivă. Dimpotrivă, parcă le șlefuiește trăsăturile, așternând peste ele o aură prețioasă.
Dar să mă întorc la aforismele lui Grigurcu și să mai reproduc unul interesant: „A vorbi despre modestia inteligenței ar fi un nonsens. Inteligența e ambițioasă prin însăși țesutul său exsanguu, abstract. Ambițioasă fără limite, deoarece are nostalgia carnației existențialului”. A fi ambițios, ambițioasă, a-ți dori mult, a avea aspirații înalte, nu e un lucru rău în sine, mai ales când există substanță reală, acoperire în realitate, adică deșteptăciune, pricepere, bună, temeinică pregătire într-un domeniu sau în mai multe, putere de muncă, tenacitate, etc. Aroganța, în schimb, e tot ce poate fi mai neplăcut la o persoană, și ea ascunde, de cele mai multe ori, deficiențe de caracter, de educație, de cunoaștere. Inteligența uscată, rece, fără empatie, nu atrage. Naturalețea, firescul, evidența și forța adevărurilor susținute, expresia clară, elocventă, simțul măsurii, decența, puterea de convingere, acestea sunt calități rare, dar pe care am vrea să le întâlnim la personalitățile care ies în arenă și vor să fie lideri. Am vrea să vedem la ei că au și sensibilitate, că-și înțeleg semenii, că au compasiune față de aceștia. Pe lângă inteligență, care trebuie să fie incontestabilă, am mai vrea să vedem și cădură umană, empatie, carismă.
Mare lucru este empatia!
