În minivacanța prilejuită de Ziua Unirii Principatelor Române, pompierii băcăuani au răspuns unui număr de 70 solicitări primite pe Numărul Unic pentru Apeluri de Urgență 112. Astfel, salvatorii din cadrul detașamentelor de pompieri din județ au intervenit în 49 de cazuri pentru acordarea ajutorului medical de urgență, în cinci misiuni pentru asistența persoanelor, au lichidat zece incendii și au gestionat alte șase intervenții în sprijinul comunităților.

Printre intervențiile înregistrate în perioada 20-25 ianuarie a.c., amintim incendiul din satul Viișoara, com. Tg. Trotuș.
În cursul nopții de sâmbătă (21 ianuarie a.c.), un apel primit pe Numărul Unic pentru Apeluri de Urgență 112, anunța producerea unui incendiu la o anexă.

De urgență, la locul indicat s-au deplasat următoarele mijloace de intervenție: două autospeciale de stingere cu apă și spumă și un echipaj SMURD.

La sosirea forțelor, incendiul se manifesta pe o suprafață de aproximativ 50 mp, fiind lichidat de pompierii militari în limitele găsite.

Din cercetările efecutate la fața locului, cauza probabilă de producere a incendiului este coșul de fum deteriorat.

Pompierii băcăuani trag din nou un semnal de alarmă și solicită cetățenilor să respecte o serie de măsuri minime în ceea ce privește exploatarea mijloacelor de încălzire. Pentru a preîntâmpina producerea unor tragedii, vă aducem la cunoștință următorele aspecte:

• Se interzice amplasarea produselor, materialelor și substanțelor combustibile în apropierea surselor de căldură;

• Se interzice utilizarea reșourilor, aparatelor de călcat, aerotermelor electrice improvizate și fără asigurarea măsurilor de izolare față de materialele și elementele combustibile din spațiul sau încăperea respectivă;

• Se interzice folosirea sobelor și a altor mijloace de încălzire defecte, cu improvizații, supraalimentate cu combustibil sau nesupravegheate, utilizarea sobelor fără ușițe la focare și cenușare, defecte sau neizolate corespunzător față de elementele combustibile ale clădirilor.

De asemenea, în intervalul de referință, inspectorii de prevenire din cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Mr. CONSTANTIN ENE” al Județului Bacău au desfășurat controale la patru obiective din județ. În urma acțiunilor de control, au fost constatate șapte deficiențe, sancționate contravențional astfel: cinci avertismente și două amenzi în cuantum de 3000 de lei. Sancțiunile sunt prevăzute de Legea nr.307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor.

Printre neregulile constatate se numără: exploatarea cu deficiențe a instalațiilor electrice aferente consumatorilor cu rol în asigurarea cerinței esențiale „securitate la incendiu” și exploatarea cu deficiențe a căilor de evacuare.

Pompierii militari băcăuani rămân la datorie 24/24, pregătiți în permanență să intervină în sprijinul cetățenilor. Vă solicităm să anunțați orice eveniment care poate pune în pericol viața și bunurile materiale la Numărul Unic pentru Apeluri de Urgență 112!

În data de 26 ianuarie 2023, la Slănic Moldova va avea loc Olimpiada WorldSkills de Bucătari și Ospătari, bazată exclusiv pe probe practice de concurs și cu juriu internațional. Olimpiada este adresată elevilor de liceu și școală profesională.

Prima ediție a Olimpiadei este găzduită de Complexul Panoramic din Slănic Moldova, județul Bacău. Olimpiada se adresează elevilor de liceu și școală profesională care se pregătesc pentru o carieră în domeniul gastronomiei și, urmând modelul internațional WorldSkills, se bazează exclusiv pe probe practice de concurs.

Cinci experți din Belgia fac parte din juriul competiției, alături de profesori de specialitate din cele două licee. Olimpiada este organizată de Colegiul N. V. Karpen din Bacău și Liceul Tehnologic „Meserii și Servicii” Buzău, cu sprijinul Fundației WorldSkills România.

Profesorii celor doua licee au învățat modelul competițional WorldSkills în urma a două stagii de formare în Franța, în cadrul proiectului Erasmus Plus Exchange of Good Practices in the Implementation of VET Competitions.

În Bacău ar exista cel mai scump preț pentru o gigacalorie livrata în sistemul public de încălzire. Prețul unei gigacalorii ar fi, în Bacau de 1.133 de lei din care cetățeanul plătește doar 191 de lei, restul fiind subvenționat de municipalitate. Spre comparatie, la Oradea, unde 75% din populație este racordată la sistemul de încălzire centralizat, prețul unei gigacalorii este de 441 de lei din care doar 68 de lei subt subventionați. La București, pretul este de 963 de lei pe gigacalorie, din care 617 reprezintă subvenția.

„Obținerea celui mai mic preț la energia necesară încălzirii locuințelor, dar și mai important perspectiva reducerii în viitor a prețurilor la încălzire, se poate face doar prin investirea în sisteme care determină scăderea costurilor unitare cu energia.

Chiar dacă până acum am avut o iarnă blândă, costurile cu încălzire rămân unele din cele mai mari cheltuieli ale unei familii. Acestă situație se va accentua în viitor, iar rezolvarea lor nu sunt subvențiile la infinit. În primul rând subvenții mari în energie înseamnă mai puține spitale, școli, drumuri etc. Subvențiile infinite la energie însemană în fapt accentuarea sărăciei energetice. Și totuși asta facem, ne săpăm singuri groapa în care vom cădea cu siguranță. Alternativa este construirea unor sisteme eficiente care să se autosusțină în viitor și să se dezvolte cu reducerea costurilor pe unitatea de energie produsă și distribuită.

Nu este o teorie, nu este o poză din vestul europei, este normalitatea, iar aceasta se poate vedea și la noi în țară la Oradea.

Clasamentul costurilor cu energia achitată (fără costul instalatiilor) în două orașe din România pentru diverse forme de încălzire a locuințelor: Oradea și București.

Sursa: https://www.oradea.ro/

Sursa: AEI

Se poate observa că în situația în care există subvenții la energie electrică, gaze naturale, lemne de foc și energie termică, a determinat următorul clasament:

1. lemne de foc – cu precizarea că urmare a plafonării prețului pentru acestea ele au dispărut de pe piață, determinând tăieri de arbori la întâmplare, o exploatare ineficientă a masei lemnoase, folosirea lemnelor umede, cu randamente energetice reduse, cu emisii mari de CO2 si alte substante poluante
2. gaze naturale – care au ajuns să fie folosite aproape exclsuiv pentru a fi arse și nu în petrochimie acolo unde valoarea adăugată este mult mai mare
3. termoficare – un sistem regandit in utimii ani, pe principii corecte de dimensionare si grad de utilizare a rețelei, cu reducerea la maxima risipei, cu randamente energetice și economice performante și care se bazează pe cogenerare de înată eficiență

În situația în care nu ar exista subvenții la energie, în Oradea sistemul de termoficare ar fi sistemul cu cel mai mic preț la energie pentru încălzire. Iar în situația în care acest system se va dezvolta prin creșterea numărului de consumatori și a gradului de utilizare, este singurul system din cele prezentate care în viitor poate să aibă prețuri mai mici, toate celelalte venind în viitor cu prețuri mai mari.

Sursa: https://www.oradea.ro/

Sursa: AEI

În opoziție cu Oradea, în București, în cazul păstrării subvențiilor, cel mai ieftin system este sistemul de termoficare (cu o subvenție de 64% !), iar în cazul eliminării subvențiilor acceași termoficare s-ar găsi pe penultimul loc.

Ceea ce este sigur este că în București viitorul nu poate să aducă decât creșteri de preț pentru oricare din modurile de încălzire, iar păstrarea actualului system de subvenții în termoficare bazat pe creșterea subvenției proportional cu creșterea ineficienței nu va duce decât probleme și mai mari în încălzirea locuințelor și în final frig în locuințele odată cu la colapsul sistemului (acest scenariu a fost trăit de sute de mii de oameni în cele 250 de orașe în sistemul de termoficare a intrat în colaps în ultimii 25 de ani).

Secretul de la Oradea este piața, numărul mare de consumatori, 75% din consumatori fiind racordați la sistemul de termoficare. Oradea având cel mai mare procent de consumatori racordați la termoficare ceea ce face ca să scadă costurile unitare și să avem cele mai mici prețuri nesubvenționate, dar cel mai important să avem perspectiva reducerii în viitor a prețurilor la încălzire.

Prețul la energie, cel putin se va dubla la fiecare din decadele următoare și va aduce tot mai mulți oameni la limita de faliment personal (a se vedea studiul AEI), dar mai ales va crea o adevarată problemă în ceea ce privește efectiv încălzirea locuințelor în anul 2050″.

Dumitru Chisalita

Presedinte Asociația Energia Inteligentă

(,,Cuvântul are valoarea unei mărturii, este ca o captură a unui loc și a unui timp din ființa mea”)

•  Interviu cu prof. dr. Elvira GROZA, publicistă

– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul  pe care-l investiți în operă, în discursul civic și profesional?

• Mai înainte de a spune ceva despre valoarea cuvântului în discursurile menționate, aș vrea să vă mărturisesc că mă îngrijorează cuvântul tratat ca simplă convenție. Știu: cuvintele sunt forme universale prin care ne exprimăm ceea ce ne este intim și propriu – fie gânduri, fie emoții. Astfel, stări ale sufletului, pe care abia le îndur, primesc nume, cum ar fi teama sau tristețea, și așa devin categoriale. Dar dincolo de acest statut al lor de mijlocire între universal și particular, cuvintele sunt adesea doar o monedă de schimb – uneori devalorizată; alteori chiar o monedă falsă. Felul în care folosesc cuvântul în relațiile cu ceilalți, ca și felul în care îl investesc în ceea ce fac, poartă amprenta acestei preocupări. La care o adaug pe cea legată de retragerea cuvintelor în fața imaginilor.

În ce privește discursul profesional, cuvântul are valoare de concept. Văd conceptele, pe urmele lui Gilles Deleuze, ca instrumente sau unelte de abordare a problemelor cu care ne confruntăm în societate sau în relațiile interumane. Prin urmare, le investesc cu puterea de a formula soluții la acele probleme sociale; cu o putere existențială. Consider că în spațiul public cuvântul expus are valoarea unei promisiuni și a unui angajament. Numai că în spațiul public cuvintele mele se transformă în tăceri revoltate. Atunci când am norocul să scriu câte o poveste, cuvântul are valoarea unei mărturii, este ca o captură a unui loc și a unui timp din ființa mea, care altfel s-ar pierde. Cuvântul devine atunci mântuitor.

–  Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?

• Am crescut și m-am format într-o cultură marcată de o religie care propovăduiește iertarea și revenirea întru sine. Reversul acestora este căderea și risipirea. Viețile noastre se află, conștient sau nu, în această schemă – mai ales dacă suntem părinți. Mintea mea se „lipește” evident de Fiul Risipitor, pentru că ajunge să fie conștient de sine. Dobândirea sinelui, condiționată de căderi și risipiri/ ridicări și iertări în relația cu tatăl/ Tatăl este însuși sensul vieții. Numai că, privind în jur, văd tot mai puțini fii risipitori reveniți întru sine, reveniți poate, dar nu și cu un sine.   Atunci mă întorc spre Fratele Fiului Risipitor, și totodată spre toți cei ale căror vieți stau în rutină, ascultă de reguli, îndură poveri și așteaptă să fie observați. Pe scurt, spre cei care trăiesc o viață banală. Fratele își conștientizează banalitatea vieții abia prin revenirea Celuilalt. De aceea este invidios și nefericit. Sufletul meu se înduioșează pentru acest frate statornic și ascultător; e fratele care mereu ratează, deși face ce trebuie. Viața lui nu este eroică, este doar o viață trăită dintr-o datorie conjuncturală, dar fără să ajungă la sinele său.

– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu  Dumnezeu?

• Nu, niciodată. Nu am ajuns, din păcate, atât de intimi încât să-i vorbesc ca unui prieten. Îmi dau seama că valoarea profundă a creștinismului vine din înțelegerea acestei dimensiuni a intimității cu Dumnezeu care ne preia umanitatea pentru a ne face prietenii săi. Dar relația mea cu El este mai degrabă o relație la distanță în care comunic prin laude, rugăminți, blesteme sau îndoieli. În rarele întâlniri pe care le avem, chipul său mă face să-i simt apelul la bunătate sau mă copleșește gratuitatea cu care ni se oferă. Dar nu mă văd fraternizând sau invitându-l la o bere. Cred că dacă aș avea nostalgia unor șuete sacre, mai degrabă m-aș întreține cu sfinții, deși mă descurajează și solemnitatea ierarhiilor divine. Totuși, întrebarea mă face să recunosc că uneori, în timpul liturghiei, stau la taclale din priviri cu un sfânt pictat pe peretele din corul bisericii – e un sfânt al cărui chip sfidează iconografia și apare ca un personaj ghiduș. Nu-i știu numele, dar ne zâmbim adesea și ne încurajăm reciproc. Însă pândesc fărâma de grație din oameni și îmi place să-i provoc, ca să mi-o arate. Poate că asta este modalitatea mea de a sta la taclale cu Dumnezeu, pentru că atunci când se întâmplă să le descopăr grația, îmi vine să nu le mai dau drumul și simt că relația mea la distanță devine surprinzător de intimă și apropiată.

– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?

– Sunt locuri prin care trec, locuri atopice ale prezentului habitat. Dar mereu de o concretețe care mă învie sau mă omoară. Cu cât iadul pare să câștige teren și lumea devine un loc insuportabil, fără iubire sau frumusețe, cu atât mai mult mă preocupă să găsesc urme ale raiului. Aceste urme pot fi „luate” privindu-i pe oamenii care își ghicesc și își îngrijesc unii altora rănile care dor cel mai tare; descoperind frumusețea care apare neașteptat în banalitatea evidenței sau în inocența unor copii care își poartă de grijă singuri când adulții dezertează (ca în filmul lui Majid Majidi, Children of Heaven, 1997). Raiul și iadul sunt stările pe care ni le oferim unii altora, aș putea spune că sunt cele mai radicale daruri sau delicte pe care ni le facem. Uneori sunt sub ochii noștri, dar noi nu le vedem apropierea; iar alteori nu ne mai stau în putință, iar noi ne irosim căutându-le pe cont propriu, din orbire și aroganță. Mă gândesc adesea, cu încredere și speranță, că aceste locuri sau stări se vor prelungi și ne vor însoți în „viitorul habitat”. Dar nu mă gândesc că am putea trăi socotind cât și în ce măsură din binele pe care îl facem sau din frumusețea fulgurantă a vieții ne va fi merinde pentru dincolo.

– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?

• Am simțit, pe moment, o mirare murdară în fața vulnerabilității pe care nu mi-o știam, dar o aflam atunci; apoi spaima că am provocat ireparabilul și, la final, imensa ușurare că, tocmai când nu mai părea posibilă salvarea situației, ceva sau cineva apare și îndreaptă lucrurile. Cel mai mult, dintre toate stările resimțite, mă intrigă felul în care mirarea în fața urâciunii tale se purifică în timp de ceea ce e imund, se decantează și devine simplă uimire în fața omenescului. Uimirea în fața a cât de puțin rezistă principiile/valorile/convingerile noastre în fața unei infime dureri sau suferințe sau a unui dor. Nu știu dacă e posibil ca cineva să simtă satisfacție sau eliberare în trădare, poate că în trădările premeditate, atunci când acele trădări sunt răzbunări ticluite amănunțit; poate că mai e posibil atunci când cineva se urăște pe sine atât de tare încât trădarea cu falsificarea pe care o aduce îi provoacă eliberarea de sine. Atunci cred că nu mai pot fi nici regrete.

– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?

• L-aș face pe Creator mai vizibil, pentru că Facerea este o creație, încă una din nimic, dar din iubire. Aș insista mult pe asta și aș vrea să existe căi mai simple prin care ceilalți să vadă cum Creația continuă, în același registru inițial. Acesta ar fi peticul esențial, dar știu că dacă aș vedea că mi se dă posibilitatea asta, aș pune mai multe petice: aș face astfel încât fiecare dintre oameni să aibă bucuria de a crea, de a fi dumnezei; aș vrea ca fiecare creație să poarte amprenta iubirii: nicio invenție, nicio operă, nicio unealtă să nu fie distructive; aș conserva oamenii care creează bucurie în jur, și în acest fel îi salvează pe alții, la vârsta deplinei creativități – i-aș face nemuritori. Aș anula deșerturile în toate sensurile lor, aș anula distanțele în toate sensurile lor – măcar când tristețea e copleșitoare – și aș eradica singurătatea; aș face ca fiecare om să vadă corect ce e cu el…

Bineînțeles că mai întâi ar trebui peticite deficiențele Facerii care fac posibile boala, sărăcia, foametea, distrugerea planetei și războaiele, dar atunci m-aș transforma în însuși Creatorul și m-aș amesteca prea mult în viața oamenilor care țin așa de mult la liberul lor arbitru.

– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?

• Versurile și frazele care mă tulbură se tot schimbă și au putere asupra mea în contextul în care îmi sunt oferite. Dar, în tot ce mi se întâmplă acum, mă aflu între acestea două: „Ajuns la jumătatea vieții mele mă pomenii pierdut într-o pădure întunecoasă” (Mirror, Andrei Tarkovsky, 1975); „Iubirea este o forță mai educativă decât întreaga pedagogie a lumii” (Muntele vrăjit, Thomas Mann).

Ion Fercu

Câteva sute de băcăuani au înfruntat frigul și au ales să petreacă de Ziua Unirii Principatelor în centrul orașului, acolo unde autoritățile locale au organizat o manifestare dedicată acestui eveniment.

Manifestarea a debutat cu intonarea imnului național în interpretarea lui Denis Voicu, elev al Colegiului Național de Arte „George Apostu”, acompaniat de Muzica Militară din Garnizoana Bacău. Partea artistică a fost completată de actorul Viorel Baltag de la Teatrul Municipal Bacovia și cântărețul George Cojocărescu, acesta din urmă reușind să îi prindă pe băcăuani în hore. Subprefectul Gabriel Lupu a transmis mesajul primului-ministru Nicolae Ciucă iar primarul Bacăului, Daniel Stanciu Viziteu, a transmis celor prezenți un mesaj de unitate.

Interesant a fost faptul că, în ciuda faptului că a fost Ziua Unirii, politicienii locali au arătat mai mult…dezbinați. Fiecare grup a stat în cu totul altă parte, preferând să nu interacționeze.

Evenimentul s-a incheiat cu Hora Unirii, moment în care toți băcăuanii prezenți s-au unit într-o mare horă. Cei prezenți au apreciat momentul și au plecat acasă cu amintiri plăcute și cu căte un steguleț tricolor oferit de Primărie.

Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.

În fapt, un  jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.

Mențiune: Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană, ca și a a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.

În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 2, Anul V, Duminică, 1 iulie 1907.

Din sumarul acestui număr: Slănicul, din nou promovat prin intermediul ziarului; în ,,Galeria Administrației” este prezentat Dimitrie Botez, un alt efor al Epitropiei ,,Sf. Spiridon” din Iași; pledoarii pentru tratamentul cu ape minerale și noutăți despre carnetul de cură; convorbire cu primul important jurnalist străin care revine la Slănic; sfaturi pentru aplicarea corectă a procedurilor de hidroterapie și deschiderea, în premieră, a băilor calde, în incinta hotelului ,,Racoviță”; drumul de la Târgu-Ocna la Slănic și priveliștea stațiunii, în descrierea lui Alexandru Vlahuță; o întâmplare cu un pistolar.

Și în acest număr, prin articolele ,,Măreția Slănicului” și ,,Slănicul și Sinaia” (acesta din urmă a mai fost prezentat într-un alt număr al ziarului), redacția continuă promovarea stațiunii Slănic-Moldova, prin prezentarea atuurilor sale, în permanentă comparație cu Sinaia, stațiune avantajată de investițiile familiei regale a României care și-a stabilit aici, încă de prin 1864, reședința sa de vară (construind complexul castelului ,,Peleș”) și unde aceasta ,,cheltuiește câteva milioane pe an, iar personalitățile politice și din elită, trebuie și ele să cheltuiască, volens – nolens, contribuind astfel, la succesul și înfrumusețarea ei”. În timp ce la Slănic, singurul și cel mai important investitor rămâne Epitropia Spitalului ,,Sf. Spiridon” din Iași, administratorul stațiunii.

Iar preamărirea stațiunii (cu felicitări pentru o asemenea constantă în atragerea vizitatorilor) reiese și din următoarele rânduri: ,,Slănicul este una din aceste frumuseţi mari și minunate, este maximum de artă și de dibăcie pe care natura le-a putut pune în crearea pe pământ al unui unghi de farmec dumnezeesc. Și iarăși mă întreb: cât de neiertat este păcatul acelora, care neînțelegând sau mai nimerit, nu voiesc să înțeleagă și să prețuiască acest dar extraordinar hărăzit de natură Țării Românești, trec pe lângă Slănic sfidându-i cu ingîmfare măreţia pitorescului și minunea apelor sale tămăduitoare, pentru a satisface acele ridicole  exigențe ale snobismului nostru naţional, care nu permite unui român bun să-și cheltuiască miile,  decât în staţiuni balneare din… străinătate ? Lucrul nu e tocmai de mirare, deoarece cam în toate manifestările vieţii noastre publice şi private, nu suntem mai plini de gratitudine și de respect pentru ceea ce avem vrednic de venerat și de prețuit. Și totuși, nu va mai dura mult și va veni și vremea când Slănicul Moldovei va deveni un adevărat Mecca al românilor de pretutindeni”.

În ,,Galeria Administrației” apare și Dimitrie Botez, sau ,,C. C. Mitică – așa cum îl cunosc ieșenii – una dintre figurile cele mai cunoscute și îndeobște respectate în capitala Moldovei”. Iată și o succintă caracterizare a domniei sale: ,,A fost multă vreme prim-ajutor de primar al Iaşului, în care calitate a inaugurat o adevărată eră nouă în chipul de administrare a bunului public. Muncitor, priceput, devotat și mai presus de toate de o corectitudine ideală, dl Dimitrie Botez şi-a epatat un adevărat titlu de recunoștință în mijlocul concetăţenilor săi. Tot zodia norocoasă a Slănicului a făcut, se vede, ca acest spirit împodobit cu atâtea calităţi, să vie în fruntea epitropiei Casei `Sf. Spiridon`. Oricine își poate închipui câtă prosperitate și fericire se vor revărsa asupra Slănicului, din puterea de iniţiativă şi de muncă, a acestui eminent temperament de ordine și de conștiinciozitate”.

În două frumoase descrieri ni se înfățișează izvoarele minerale în toată splendoarea lor peisagistică, o dată cu efectele tămăduitoare ale acestora.

În prima dintre acestea (,,La izvoarele Slănicului”) suntem înștiințați că dimineața, între orele 6.00 – 8.00, toată suflarea Slănicului se află la cura de ape minerale, dar nu înainte de a fi consultat pe unul dintre ,,medicii eminenți ai băilor”. Acum vine însă și partea interesantă, inedită, a consultului: ,,De la doctor ieși cu speranţă și cu un carnet. După o copertă roșie sau albastră, ilustrată cu o alegorie medicală (probabil cu unul dintre cele mai vechi simboluri ale medicinei, cum ar fi cel al șarpelui răsucit în jurul unui pocal, sau al șarpelui încolăcit în jurul unui baston, n. a.), urmează în 18 pagini o descriere ilustrată a Slănicului: calitatea izvoarelor, hydroterapia, hotelurile, costul vieţii etc. După asta urmează două file albe, pe care medicul scrie diagnosticul şi ordonanța amănunţită a curei pe care trebue s-o urmezi. Fără de ea nu poţi începe cura. Și iată-te a doua zi dimineaţă pornind somnoros spre izvoare, dar bucuros că te vei face bine, sănătos”. Până și cuconițele care la București sunt așa de tardive în activitățile matinale, la Slănic le găsești la cură, încă de la ora 6.00, ca mai toată lumea. Ei, atunci să vezi ce de toalete, nu numai la doamne, ci și la bărbați, care se iau la întrecere cu ele și izbutesc să se schimbe tot mai des, ceea ce face ca Slănicul să devină un loc ,,grozav de cochet; pentru fiecare oră el își are o toaletă specială”. Dintre cele opt izvoare, două sunt foarte căutate: Nr. 3, dimineață și Nr. 1, după masă: ,,Pretutindeni pahare și iar pahare. O fată de țăran umple mereu câte-o tavă și o împarte boierilor”. După-amiaza, cura de ape se face între orele 16.00 – 18.00, cu mai puțină viață și mai mult la Izvorul Nr. 1. ,,Sunt ape diurectice și se beau mai cu măsură; doza maximă nu trece de două pahare. Și până la apusul soarelui, sub enorma stâncă de pe aleea izvoarelor, împestrițată de iscălituri și de nume săpate cu dalta italianului, dacă nu au putut fi săpate cu cea a istoriei, suferinzii reali și imaginari se perindă plini de credință ca la Izvorul Tămăduirii” (sărbătoare închinată Maicii Domnului, care i-a descoperit împăratului Leon cel Mare (457 – 474), înainte de urcarea sa pe tron, un izvor cu apă vindecătoare).
Cea de-a doua descriere (,,La Slănic”) pornește de la tema fericirii omenești, care de multe ori constă ,,în mistuirea regulată a stomacului” (aici cu sensul de digerare, n. a.), fapt bine conturat în acest articol într-un dialog purtat imaginar între scriitorul și enciclopedistul umanist francez Denis Diderot (la fel ca în cartea sa ,,Nepotul lui Rameau”) și Narcis Rameau, un fel de exemplar al unei întrupări unice moderne a bufonului. Un personaj asemuit de autorul articolului din ziar (semnat cu pseudonimul ,,Dela Roșcani”), cu cel din cartea ,,Nepotul lui Rameau”, a lui Diderot, în care bufonul este Jean-François Rameau, nepotul compozitorului și muzicologului francez Jean-Philippe Rameau, considerat un preclasic al orchestrei simfonice. ,, Nu ştiu dacă Narcis nebunul n-a spus ultimul cuvânt în chestia pe care filosofii o discută și azi. Nu știu dacă doctorii sunt de aceeași părere cu Narcis. Izvorul mai tuturor relelor, tuturor nenorocirilor e stomahul său, Duceţi-vă la Slănic, acolo veţi găsi izvorul tămăduirii”, conchide autorul în finalul articolului.

,,Reportajul Slănicului” relatează în acest număr vizita incognito a unui cunoscut publicist francez al epocii, Alfred Poidvin, care s-a aflat pentru o scurtă perioadă la Băile Slănic. A trecut aproape neobservat, doar întâmplarea a făcut ca un prieten al redacției să petreacă împreună cu acesta câteva ore și să întrețină o conversație, urmată de o masă delicioasă la Cazinou.

Cu părere de rău pentru încălcarea intimității jurnalistului francez, dar din dragostea de a-i servi pe cititorii cei fideli, redacția publică discuția dintre cei doi, care prefigurează în prima ei parte, cotitura istorică ce avea să vină: Revoluția Rusă din 1917, terenul fiind pregătit de Revoluția din 1905 – 1907 (tot din Rusia), prima revoluție burghezo-democratică din epoca imperialismului, care a pus un accent considerabil pe intervenția și lupta proletariatului, revoluție înăbușită în cele din urmă:

,,Din Rusia aduc vești bune, căci guvernul rusesc este hotărât de a ameliora cu mult situațiunea păturilor muncitoare. Dacă ar fi să analizez cauzele care au adus această schimbare în bine pentru prolelariat, explicaţia n-ar fi tocmai greu de găsit: guvernul n-a pulut rezista opiniei publice din Occident şi chiar din întreaga Rusie. Ultimele două congrese din Sankt Petersburg au învederat guvernului rusesc că lucrurile nu mai pot merge ca până acum. Îndreptarea situaţiei este rezultatul revoluţiei, căci manifestări de asemenea natură, provoacă întotdeauna reacţii”.

În cea de-a doua parte a conversației, întrebat ce părere are despre cum a regăsit Slănicul, francezul, care fusese pe aici în urmă cu doisprezece ani, mărturisește: ,,Într-adevăr, este o diferență enormă între ce era odinioară și ceea ce este acum, doar pitorescul a rămas același. Noile clădiri, mai ales hotelul Racoviță și Cazinoul dau Slănicului o aparență cu totul occidentală. Și nu e rău că s-au făcut atâtea sacrificii. Țara dumneavoastră este vizitată de mulți străini și străinul întotdeauna își face idee de progresele civilizației unei țări, mai mult după ceea ce vede. Slănicul e comoară frumoasă a României și-mi pare foarte rău că timpul nu-mi permite să mă folosesc mai mult de binefacerile lui”.

Pentru ca procedurile de hidroterapie să se desfășoare corect și fără incidente, medicul Alexandru Brăescu, directorul Stabilimentului de hidroterapie și medicul-inspector al stațiunii propune o serie de prescripții, care trebuie urmate cu rigurozitate înainte și după efectuarea hidroterapiei (,,Slănicul Medical”). Și ca o noutate, ni se aduce la cunoștință că, marți, 26 iunie 1907 s-a petrecut un fapt de mare importanță, un adevărat triumf pentru această localitate balneară: deschiderea instalației de băi calde, în incinta hotelului ,,Racoviță”, una ,,sistematică și modernă în larga accepţiune a cuvântului, putând rivaliza cu orice instalaţiune de acest fel din oricare altă stațiune balneară din apusul civilizat”. Astfel, sunt scoase din circuit ,,vechile barăci din lemn, atât de primitive și defectuoase, unde, spre rușinea Slănicului, au fost până deunăzi instalate acele băi”. Noile cabine aveau în dotare căzi din lemn sau tablă şi mobilier, iar apele minerale erau încălzite cu ajutorul cazanelor mobile pe abur, care funcţionau pe lemne, fiind aduse în pavilion cu ajutorul unor pompe.

La rubrica ,,Slănicul Pitoresc” este publicat în premieră, un fragment din cartea ,,România pitorească”, de Alexnadru Vlahuță, în care este descries drumul de la Târgu-Ocna la Slănic precum și priveliștea încântătoare a stațiunii (,,În munții Bacăului”): ,,Drumul îngust șerpuieşte pe sub stânci, pe marginea Slănicului, ale cărui unde repezi vâjâie clăbucite de pietre. Găsim după un ceas, la vechiul cerdac – două căsuțe între care s-aşterne peste volbura apei, un umbrar de scânduri, mâzgălit de iscălituri. De-aci încolo se mai lărgește puţin: începe satul; mergem încă vreun ceas printre casele rar înşirate de-a lungul pârăului, cotim la stânga pe după o perdea de fagi, urcăm un dâmb, și deodată înaintea noastră se descopăr, luminoase în rama lor de codru, Băile Slănic – Sinaia Moldovei.

Aici valea se închide în toate părţile: o horă de munţi o prind la mijloc, și apele colcotă grămădite ca într-o pâlnie. Pe fundul văii, deoparte și de alta a Slănicului, se înalță hoteluri mari, vile atrăgătoare răsar dintre copaci, drumuri albe, netede, se îndoaie molatic peste tapșanele verzi, cărări pietruite se caţără pe brâiele măgurilor, pe sub bolți de ramuri; chioşcuri neașteptate îţi ies în cale; de sus te strigă vârfurile munţilor Cerbu, Pufu, să-ţi arăte poenile lor înflorite, și largile lor privelişti, peste clocotişul codrilor, înspre Poiana-Sărată, de la trecătoarea `Oituzului`, și înspre Poarta Vânturilor, de la Nemira Mare.

Înaintăm, pe lîngă băi, pe șoseaua ce șerpueşte spre graniţă. Tot mai tare s-aude înaintea noastră vuietul apei. Suntem la cascadă. O punte s-așterne peste Slănic, – de pe ea ne uităm pe după o perdea, de brazi, la valul sclipitor ce se aruncă de pe pragul unei stânci, și cade plescăind pe o lespede lată de piatră. Soarele aprinde curcubee în norul de pulbere ce se ridică, împrăștiind în aer o răcoare dulce, – pădurea răsună ca de o fanfară”.

La final de număr, o întâmplare bizară, care se putea sfârși tragic…

În apropierea platoului de la ,,3 fagi”, în păduricea din apropierea Cascadei, un tânăr originar din Craiova, care se afla la o masă în tovărășia mai multor amici a încercat să o facă pe pistolarul din vestul sălbatic și a apăsat din imprudență trăgaciul. Glonțul a pătruns brațul stâng al turistului Iancu Mihailovici, de loc din comuna Orbeni, județul Putna (astăzi Bacău), aflat și el ca omul, la o masă vecină. Victima a fost transportată la farmacia dlui I. Verner, unde a primit îngrijirile necesare. Chair dacă s-a ales cu brațul perforat, dl Mihailovoci se poate considera fericit că a scăpat cu viață, pentru că glonțul i-ar fi pătruns și în abdomen, dacă n-at fi fost împiedicat de ceasul din buzunarul vestei, de care s-a lovit în traiectoria sa. Mare noroc!

Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA

Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.

Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.

Mulțumiri pe această cale și slăniceanului Valeriu Meșterca, pentru sprijinul acordat continuării serialului și întregirii colecției ziarului.

Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj.

În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.

(Va urma)

Lt. col. (rtr) Ion V. Chelaru, ultimul veteran de război în viață din comuna Parava, a fost sărbătorit, în casa familiei sale din satul Drăgușani, la împlinirea impresionantei vârste de 102 ani. La eveniment au venit grl. fl. aer. dr. Vasile Florea – președinte și George Vizitiu – secretar ai Filialei „General Eremia Grigorescu” Bacău a Asociației Naționale a Veteranilor de Război, Dănuț Voicu – președinte, Cristinel Aioanei – prim-vicepreședinte și Petru Done – secretar ai Filialei „Colonel Corneliu Chirieș” Bacău a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” și col. (rtr) Costel Ciupercă – președintele Filialei „General Nicolae Șova” Bacău a Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere. Au fost prezenți și primarul comunei Parava, Constantin Dediu, și președinta Subfilialei Cultul Eroilor Parava, Anca Dediu.

„În ultimul an – a spus generalul Vasile Florea – am sărbătorit în județul Bacău zece astfel de veterani care au trecut de suta de ani de viață. Ei sunt oamenii care ne-au lăsat nouă o țară eliberată. Unii au luptat în Est, alții în Vest. Și pentru cei care au ajuns în Vest a fost foarte greu. Mulți dintre ei au parcurs pe jos distanța între locurile în care se aflau pe front până în România. La fel și mulți dintre cei care au luptat în Est. În cazul de față, am un respect deosebit și pentru familia veteranului aniversat, pentru felul în care îi marchează astfel de sărbători în fiecare an. Respect și pentru primarul Costel Dediu, pentru că nu toți primarii sunt la fel de respectuoși cu oamenii care au reprezentat ceva la vremea lor”.

Generalul Vasile Florea a lăsat familiei sărbătoritului „Monografia Filialei Asociației Naționale a Veteranilor de Război «General Eremia Grigorescu» Bacău”, lucrare coordonată de Gr de flotilă aeriană (r) prof. Alexandru A. Leonov, în care se găsește lista cu toți veteranii de război din județ, inclusiv din satul Drăgușani și din comuna Parava. Sărbătoritul a primit și un drapel tricolor, o Diplomă aniversară și Insigna veteranilor de război.

Felicitări și urări de bine și de sănătate au fost transmise sărbătoritului și familiei sale și de Dănuț Voicu, de col. (rtr) Costel Ciupercă și de primarul Costel Dediu. Iar din partea Subfilialei Cultul Eroilor din Parava, președinta acesteia, Anca Dediu, a dăruit un tort aniversar. De asemenea, toți oaspeții i-au adus veteranului buchete de flori.

Anul trecut, Ion. V. Chelaru a fost înaintat, onorific, la gradul de locotenent colonel și a primit și titlul de cetățean de onoare al comunei Parava.

Ion V. Chelaru a fost luat la armată pe 10 februarie 1942. Ca el au mai îmbrăcat haina militară și alți trei frați dintre cei nouă ai familiei Chelaru. Pe front, a mărșălui și a luptat de la Nistru până în Munții Tatra. „Am plecat pe front împotriva rușilor și ne-am întors după ce am luptat împotriva nemților – ne spunea, acum doi ani, veteranul. Noaptea de 10 mai 1945 nu pot să o uit. Ne-a prins în Cehoslovacia. Grozavă noapte a fost, brăzdată de mulțime de trasoare, dar războiul era gata”.