(,,Cuvântul are valoarea unei mărturii, este ca o captură a unui loc și a unui timp din ființa mea”)
- Interviu cu prof. dr. Elvira GROZA, publicistă
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în operă, în discursul civic și profesional?
- Mai înainte de a spune ceva despre valoarea cuvântului în discursurile menționate, aș vrea să vă mărturisesc că mă îngrijorează cuvântul tratat ca simplă convenție. Știu: cuvintele sunt forme universale prin care ne exprimăm ceea ce ne este intim și propriu – fie gânduri, fie emoții. Astfel, stări ale sufletului, pe care abia le îndur, primesc nume, cum ar fi teama sau tristețea, și așa devin categoriale. Dar dincolo de acest statut al lor de mijlocire între universal și particular, cuvintele sunt adesea doar o monedă de schimb – uneori devalorizată; alteori chiar o monedă falsă. Felul în care folosesc cuvântul în relațiile cu ceilalți, ca și felul în care îl investesc în ceea ce fac, poartă amprenta acestei preocupări. La care o adaug pe cea legată de retragerea cuvintelor în fața imaginilor.
În ce privește discursul profesional, cuvântul are valoare de concept. Văd conceptele, pe urmele lui Gilles Deleuze, ca instrumente sau unelte de abordare a problemelor cu care ne confruntăm în societate sau în relațiile interumane. Prin urmare, le investesc cu puterea de a formula soluții la acele probleme sociale; cu o putere existențială. Consider că în spațiul public cuvântul expus are valoarea unei promisiuni și a unui angajament. Numai că în spațiul public cuvintele mele se transformă în tăceri revoltate. Atunci când am norocul să scriu câte o poveste, cuvântul are valoarea unei mărturii, este ca o captură a unui loc și a unui timp din ființa mea, care altfel s-ar pierde. Cuvântul devine atunci mântuitor.
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
- Am crescut și m-am format într-o cultură marcată de o religie care propovăduiește iertarea și revenirea întru sine. Reversul acestora este căderea și risipirea. Viețile noastre se află, conștient sau nu, în această schemă – mai ales dacă suntem părinți. Mintea mea se „lipește” evident de Fiul Risipitor, pentru că ajunge să fie conștient de sine. Dobândirea sinelui, condiționată de căderi și risipiri/ ridicări și iertări în relația cu tatăl/ Tatăl este însuși sensul vieții. Numai că, privind în jur, văd tot mai puțini fii risipitori reveniți întru sine, reveniți poate, dar nu și cu un sine. Atunci mă întorc spre Fratele Fiului Risipitor, și totodată spre toți cei ale căror vieți stau în rutină, ascultă de reguli, îndură poveri și așteaptă să fie observați. Pe scurt, spre cei care trăiesc o viață banală. Fratele își conștientizează banalitatea vieții abia prin revenirea Celuilalt. De aceea este invidios și nefericit. Sufletul meu se înduioșează pentru acest frate statornic și ascultător; e fratele care mereu ratează, deși face ce trebuie. Viața lui nu este eroică, este doar o viață trăită dintr-o datorie conjuncturală, dar fără să ajungă la sinele său.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
- Nu, niciodată. Nu am ajuns, din păcate, atât de intimi încât să-i vorbesc ca unui prieten. Îmi dau seama că valoarea profundă a creștinismului vine din înțelegerea acestei dimensiuni a intimității cu Dumnezeu care ne preia umanitatea pentru a ne face prietenii săi. Dar relația mea cu El este mai degrabă o relație la distanță în care comunic prin laude, rugăminți, blesteme sau îndoieli. În rarele întâlniri pe care le avem, chipul său mă face să-i simt apelul la bunătate sau mă copleșește gratuitatea cu care ni se oferă. Dar nu mă văd fraternizând sau invitându-l la o bere. Cred că dacă aș avea nostalgia unor șuete sacre, mai degrabă m-aș întreține cu sfinții, deși mă descurajează și solemnitatea ierarhiilor divine. Totuși, întrebarea mă face să recunosc că uneori, în timpul liturghiei, stau la taclale din priviri cu un sfânt pictat pe peretele din corul bisericii – e un sfânt al cărui chip sfidează iconografia și apare ca un personaj ghiduș. Nu-i știu numele, dar ne zâmbim adesea și ne încurajăm reciproc. Însă pândesc fărâma de grație din oameni și îmi place să-i provoc, ca să mi-o arate. Poate că asta este modalitatea mea de a sta la taclale cu Dumnezeu, pentru că atunci când se întâmplă să le descopăr grația, îmi vine să nu le mai dau drumul și simt că relația mea la distanță devine surprinzător de intimă și apropiată.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Sunt locuri prin care trec, locuri atopice ale prezentului habitat. Dar mereu de o concretețe care mă învie sau mă omoară. Cu cât iadul pare să câștige teren și lumea devine un loc insuportabil, fără iubire sau frumusețe, cu atât mai mult mă preocupă să găsesc urme ale raiului. Aceste urme pot fi „luate” privindu-i pe oamenii care își ghicesc și își îngrijesc unii altora rănile care dor cel mai tare; descoperind frumusețea care apare neașteptat în banalitatea evidenței sau în inocența unor copii care își poartă de grijă singuri când adulții dezertează (ca în filmul lui Majid Majidi, Children of Heaven, 1997). Raiul și iadul sunt stările pe care ni le oferim unii altora, aș putea spune că sunt cele mai radicale daruri sau delicte pe care ni le facem. Uneori sunt sub ochii noștri, dar noi nu le vedem apropierea; iar alteori nu ne mai stau în putință, iar noi ne irosim căutându-le pe cont propriu, din orbire și aroganță. Mă gândesc adesea, cu încredere și speranță, că aceste locuri sau stări se vor prelungi și ne vor însoți în „viitorul habitat”. Dar nu mă gândesc că am putea trăi socotind cât și în ce măsură din binele pe care îl facem sau din frumusețea fulgurantă a vieții ne va fi merinde pentru dincolo.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
- Am simțit, pe moment, o mirare murdară în fața vulnerabilității pe care nu mi-o știam, dar o aflam atunci; apoi spaima că am provocat ireparabilul și, la final, imensa ușurare că, tocmai când nu mai părea posibilă salvarea situației, ceva sau cineva apare și îndreaptă lucrurile. Cel mai mult, dintre toate stările resimțite, mă intrigă felul în care mirarea în fața urâciunii tale se purifică în timp de ceea ce e imund, se decantează și devine simplă uimire în fața omenescului. Uimirea în fața a cât de puțin rezistă principiile/valorile/convingerile noastre în fața unei infime dureri sau suferințe sau a unui dor. Nu știu dacă e posibil ca cineva să simtă satisfacție sau eliberare în trădare, poate că în trădările premeditate, atunci când acele trădări sunt răzbunări ticluite amănunțit; poate că mai e posibil atunci când cineva se urăște pe sine atât de tare încât trădarea cu falsificarea pe care o aduce îi provoacă eliberarea de sine. Atunci cred că nu mai pot fi nici regrete.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
- L-aș face pe Creator mai vizibil, pentru că Facerea este o creație, încă una din nimic, dar din iubire. Aș insista mult pe asta și aș vrea să existe căi mai simple prin care ceilalți să vadă cum Creația continuă, în același registru inițial. Acesta ar fi peticul esențial, dar știu că dacă aș vedea că mi se dă posibilitatea asta, aș pune mai multe petice: aș face astfel încât fiecare dintre oameni să aibă bucuria de a crea, de a fi dumnezei; aș vrea ca fiecare creație să poarte amprenta iubirii: nicio invenție, nicio operă, nicio unealtă să nu fie distructive; aș conserva oamenii care creează bucurie în jur, și în acest fel îi salvează pe alții, la vârsta deplinei creativități – i-aș face nemuritori. Aș anula deșerturile în toate sensurile lor, aș anula distanțele în toate sensurile lor – măcar când tristețea e copleșitoare – și aș eradica singurătatea; aș face ca fiecare om să vadă corect ce e cu el…
Bineînțeles că mai întâi ar trebui peticite deficiențele Facerii care fac posibile boala, sărăcia, foametea, distrugerea planetei și războaiele, dar atunci m-aș transforma în însuși Creatorul și m-aș amesteca prea mult în viața oamenilor care țin așa de mult la liberul lor arbitru.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?
- Versurile și frazele care mă tulbură se tot schimbă și au putere asupra mea în contextul în care îmi sunt oferite. Dar, în tot ce mi se întâmplă acum, mă aflu între acestea două: „Ajuns la jumătatea vieții mele mă pomenii pierdut într-o pădure întunecoasă” (Mirror, Andrei Tarkovsky, 1975); „Iubirea este o forță mai educativă decât întreaga pedagogie a lumii” (Muntele vrăjit, Thomas Mann).
Ion Fercu
