28 martie 2024
ReportajOamenii simpli de lângă noi. „Nu mai trăiesc o clipă cu spaima...

Oamenii simpli de lângă noi. „Nu mai trăiesc o clipă cu spaima în mine!”

Un filosof minunat, Søren Kierkegaard, îmi spune că „viața nu poate fi înțeleasă decât dacă privim în urmă și nu poate fi trăită decât dacă privim înainte.”

Ziar în care viața pulsează mereu minunat, Deșteptarea trăiește în miezul cel fierbinte al prezentului, scrutează orizonturile, dar nu uită nici de trecut.

Mai ales de acel trecut care ne ajută să întemeiem valori autentice, credințe, speranțe…



Anul 1987. La Buhuși, primul secretar al orașului și mai mulți activiști de partid de la „județeană“ au găsit de cuviință faptul că este „imperios necesar” să explice populației că „raționalizarea consumului de alimente” trebuie privită și ca o „asumare patriotică a fiecăruia”.

Nenorocita cartelare a consumului de alimente trebuia să primească aplauzele celor pedepsiți. Într-o sală în care fuseseră adunați peste 500 de buhușeni, timp de vreo două ore, activiștii au încercat să argumenteze, chiar și… științific, „necesitatea raționalizării”.

După tipic, trebuiau să-și exprime „adeziunea” față de „înțeleptele măsuri” și cei din sală. Desigur, era vorba despre cei „instruiți”, „pregătiți special”.

De la prezidiu, un activist a întrebat: „Vrea cineva să spună ceva?” Surprinzător, s-a ridicat un … „neinstruit”, Ioan Botezatu, maistru la Intreprinderea de Postav. Mai întâi a întrebat de ce nu li se dă și muncitorilor care au domiciliul la sat „amărâta asta de rație”.

Apoi a pus cireașa pe tort, întrebându-l pe activist: „Dumneavoastră ați putea trăi cu jumătate de litru de ulei pe lună?” S-a lăsat o liniște de mormânt. Un timp, nimeni n-a îndrăznit să deschidă gura. Apoi, unul din prezidiu a îngăimat ceva confuz. Brusc, adunarea a luat sfârșit.

L-am reîntâlnit pe Ioan Botezatu. Are 71 de ani, locuiește tot în Blăgești. A rememorat totul. Și-a adus aminte de spaima pe care a trăit-o: „Eram membru de partid. Secretarul de organizației, B.Gh., mă privea ca pe un infractor.

Trei zile am trăit ca în infern. Simțeam că urmează ceva. A fost convocată o adunare generală în care s-a propus excluderea mea din partid. M-au ținut tot timpul în picioare, ca pe un acuzat periculos.

Secretarul a spus că sunt un instigator nenorocit care poate pune la cale mitinguri și demonstrații de protest. Vorbea despre mine de parcă eram un criminal. N-aveam cum să mă apăr. Nu puteam nega ce spusesem. Mi-era teamă de slujba mea, de prigoana care putea porni împotriva copiilor mei (…)

După ce m-au pus la zid, scurt, s-a propus excluderea mea din partid. A urmat ceva incredibil: nimeni dintre cei din sală n-a vrut să voteze excluderea mea! Ce oameni, ce colegi minunați! Am simțit și un murmur de solidaritate cu gestul meu. Un murmur pe care-l auzisem și atunci când spusesem vorbele acelea…”

Nu-și explică de ce nu l-a căutat Securitatea. Dar l-a hărțuit milițianul satului, un fost muncitor din subordinea sa, I.I., căruia îi dăduse recomandare ca să fie primit la școala de milițieni… „Îmi spunea amenințător: «Să-ți ții gura, că dacă nu…» Venise cu fundul gol în sat, la postul de miliție, și a plecat încărcat. Dar nu numai de avere, ci și de păcate și rușine…”

Unii dintre șefii de la serviciu l-au tratat, chiar și după 1990, ca pe un paria. L-au trecut pe lista primilor trimiși în șomaj tehnic, apoi pe lista disponibilizaților. Și nu oricum.

Hărțuirea l-a îmbolnăvit. A stat mult timp în spital. Apoi, o comisie medicală de expertiză i-a decis pensionarea, „pe motiv de boală”. Când a adus, în 1992, certificatele medicale și decizia de pensionare, șefii – unii fiind dintre cei care-l așezaseră cândva la zid – i-au râs în nas.

I-au respins actele, spunându-i că era șomer, deși, atunci când se internase, încă lucra. „Noroc, zice fostul maistru, de directorul general, doamna Rodica Berea. A rămas uimită. I-a chemat la dânsa pe cei care continuau să mă hărțuiască, le-a bătut obrazul și m-a repus în drepturi. Am fost pensionat. Dar copiii mei au fost mereu hărțuiți la fabrica de postav.”

După aproape 30 de ani, cum vede lumea în care trăim? Oftează: „Dacă ai unde munci, este în regulă. Dacă nu… Dar măcar nu mai trăiesc o clipă cu spaima în mine!” Fărâma aceea de libertate cucerită în 1989, apărată cotidian de Deșteptarea, o datorăm unor oameni ca Ioan Botezatu, oameni care, pentru mine, sunt niște eroi.

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri