A venit, pe neașteptate, vestea dispariției din viață a lui George Banu, critic și istoric de teatru, strălucit eseist, profesor universitar la Sorbona, un om de teatru complet, cunoscut și stimat în toată lumea. L-am întâlnit și l-am ascultat, în dese rânduri, la multe festivaluri, simpozioane, colocvii teatrale, și prezența domniei sale era pentru mine un prilej de reconfort spiritual și sufletesc. Mă simțeam cumva securizată privind un om care respira eleganță, echilibru, firesc, o umanitate empatică. Așa că, trista veste m-a tulburat nespus, pentru că am avut senzația unei pierderi imense, unui gol pe care nu știam cu ce îl voi mai putea umple.
Fără frumusețe, nimic nu este împlinit. Iar o viață trăită ca o operă de artă cred că este împlinită. La asta mă gândeam tot timpul când am citit „Viața secundă“, un captivant dialog între George Banu și criticul de teatru Mircea Morariu. O carte pe care am savurat-o, într-o lectură îndrăgostită. Nu am parcurs-o toată odată, în mod ordonat, ci am deschis-o, ad libitum, în unele după-amieze liniștite, la câte o secvență din „capitalul memorial“ livrat nouă, cititorilor curioși. Și m-am oprit, prima dată, la răspunsurile lui George Banu despre prietenie, floare rară în lumea noastră și, mai ales, în lumea teatrului, minată de atâtea excesive orgolii, de vanitate, nu arareori. Pentru George Banu, prietenia, în virtutea căreia credea, cunoscând-o mai divers și mai intens decât pe cea a iubirii, era o „valoare refugiu“. Vedea prietenia „ca pe o grădină ce trebuie regulat cultivată, udată, curățată, îngrijită“. Pe lângă prieteniile generaționiste, cu Aureliu Manea, Ovidiu Iuliu Moldovan, Andrei Șerban, Ivan Helmer, George Banu a avut prietenii doar cu artiști a căror operă o respecta. Printre ei, Grotowski, Brook, Bernard Dort. Prietenii de viață și de lucru, bazate pe „afinități elective“, pe o „complicitate de discurs”. Cartea este un spectacol al gândirii pe viu, al memoriei active, exercitând o puternică seducție intelectuală prin dimensiunea filosofică, bogăția de idei, fulguranța impresiilor, toate sclipitoare, subtilitatea observațiilor, acuitatea diverselor notații, prin delicatele confidențe. „Viața secundă“ palpită, are căldură umană. Și, din această perspectivă, „secundă“ nu înseamnă deloc ceva de gradul doi, mai puțin important. Dimpotrivă, este o viață trăită cu rost, cu sens, la temperatură înaltă. O viață frumoasă. Îmi plăcea mult la George Banu deschiderea, marea disponibilitate, lipsa unei afișate autorități, gândirea sensibilă, conștiința acută a relativului, interesul și relația directă cu concretul vieții și al scenei, vitalitatea care provenea (după propria-i mărturisire) dintr-o anumită dezordine. Una artistică, inspiratoare, străină de orice sterile teoretizări și metode. Am parcurs cu încântare cronicile sale din fragedă tinerețe (grupate în secțiunea „Fragmente dintr-o memorie salvată”), scrise cu o siguranță a gustului, o justețe a diagnosticului și o eleganță a stilului uluitoare. Cronici de „acompaniament“, de afirmare, de susținere a valorii, de revelare a unui talent autentic. Și din care, autorul lor declara că nu ar schimba nimic în momentul unui „temps retrouvé“. Pentru că iubesc eu însămi pictura, m-au atras în mod special asocierile cu imagini din universul acesteia, dar toate asocierile estetice făcute de critic sunt deosebit de sugestive, fecunde, în spiritul adagiului „Cultura luminează cultura“.
Nu ne despărțim cu totul de George Banu, pentru că ne putem bucura în continuare de minunatele sale cărți și pentru că ne-a lăsat o tandră amintire, de neșters. Și asta fiindcă avea o delicatețe sufletească, o politețe a inimii cu totul și cu totul rare, manifestate în cele mai mărunte gesturi. Care spun însă atât de mult! După cum rememorează acum Matei Vișniec: „George era omul care, la zece minute după o întâlnire cu el, trimitea un SMS ca să-ți spună cât de mult i-a plăcut să ia masa sau să schimbe câteva gânduri cu tine”. De aceea, ne-a lăsat, pe mulți dintre noi, triști și mai însingurați.
Carmen MIHALACHE
