Ibrahim Abu Thuraya, un tânăr palestinian forțat să locuiască în fâșia Gaza, a fost una dintre cele trei victime ale protestelor de acum câteva zile, declanșate de anunțul președintelui Trump referitor la Ierusalim.
Unii vor spune că soldatul israelian care l-a împușcat în cap pe Ibrahim ar fi putut să tragă în picioarele lui. Numai că tânărul de 29 de ani nu avea picioare; le pierduse în 2008, când un avion militar israelian a bombardat Gaza.
Țintuit într-un scaun cu roțile, Ibrahim Abu Thuraya își câștigă existența spălând mașini. Nu era un pericol pentru nimeni, un invalid într-un scaun cu rotile nu poate fi socotit o amenințare. Dar, cineva a considerat altfel și l-a împușcat în cap.
Cotidianul Haaretz se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile ar fi stat invers: un palestinian să fi omorât un israelian cu handicap. Și răspunde: s-ar fi declanșat un val de represalii armate după ce, întâi, întreaga presă ar fi pregătit atmosfera cu articole despre cruzimea palestinienilor.
Conflictul din Israel, dintre palestinieni și evrei durează de prea multă vreme ca să nu atragă atenția asupra faptului că ar putea fi întreținut artificial.
Comunitatea internațională, atât de vehementă când este vorba să facă presiuni asupra unor țări mici și neputincioase, pentru a le obliga să pună în practică o decizie a ONU privește diplomatic de pe margine cum guvernele israeliene refuză să pună în aplicare trei rezoluții ale Adunării Generale ONU (din 1947, 1948 și 1949) și 30 de decizii ale Consiliului de Securitate ONU (conform Le Monde Diplomatique).
În principiu, conflictul este întreținut de faptul că, în conformitate cu deciziile ONU, ar fi trebuit create două state în Palestina: unul israelian și unul palestinian.
Cel israelian a fost creat, celălalt, nu. Mai mult, în teritoriile palestiniene sunt create colonii israeliene, deși colonizarea este interzisă de tratatele internaționale precum și de Rezoluția 446 (22 martie 1979) a Consiliului de Securitate. În plus, palestinienii nu se bucură de drepturi egale cu cetățenii israelieni, fiind obligați să trăiască în spatele unor ziduri, în zone urbane suprapopulate.
În 1993, în urma Acordurilor de la Oslo, între palestineni și israelieni, se părea că se va ajunge la un compromis. S-a înființat Autoritatea Palestiniană, se preconiza retragerea trupelor israeliene din Gaza și Cisiordania, se preconiza un plan de discuții care să deblocheze celelalte probleme: pozițiile asupra Ierusalimului, refugiații palestinieni, coloniile israeliene, securitatea și frontierele.
Doar că un an mai târziu, Yaser Arafat, reprezentantul palestinian moare, se presupune asasinat. Peste încă un an este asasinat și premierul israelian Ițac Rabin. Partidele de extremă dreapta ajung la Putere în Israel; în teritoriile palestinene, Fatah-ul lui Arafat este surclasat de Hamas-ul militant.
Reîncep confruntările, ultima fiind cea de acum trei ani, soldată cu peste 2500 de morți, în Gaza, majoritatea civili. Când se mai liniștiseră lucrurile, hop! Trump vine cu recunoașterea Ierusalimului, numai bine ca să pună paie pe foc…
