Se spune despre scris că este o profesie a vanității, cred ca la Camus am întâlnit expresia asta. Și înclin să-i dau, în mare parte, dreptate, pentru că sunt mulți aceia care scriu pentru că sunt vanitoși, grandomani, fiindcă sunt atrași de ideea de putere și pentru că le vor să prindă gloria din zbor. Niște infatuați antipatici. Și caraghioși. Cel puțin, eu așa-i percep pe veleitarii care se cred scriitori, producțiile lor având calități literare doar în închipuirea lor. În realitate sunt doar niște însăilări submediocre, cu aer de compuneri școlărești.
La întrebarea despre motivația scrisului, m-am oprit cândva la răspunsul prinţesei Martha Bibescu, personalitate feminină foarte controversată, adorată, admirată sau, dimpotrivă, negată cu tărie de către detractorii săi. Ea spunea că „scrie pentru a nu uita viaţa”. Iar viaţa ei a fost una atât de plină şi de interesantă, încât ar fi fost păcat să nu o povestească în pagini de carte, în file de jurnal, de memorialistică. Prinţesa Bibescu a fost confidenta unor oameni faimoşi (ştia să asculte, era inteligentă şi sensibilă, astfel că i se potrivea această postură) şi „martoră privilegiată a unor momente decisive din istorie”. Este o autoare cu un acut spirit de observaţie, atentă la nuanţe, la detalii expresive, astfel că portretele trasate de ea sunt extrem de vii. A cunoscut multă lume, regi, diplomaţi, oameni politici, artişti, savanţi, scriitori. Printre aceștia a fost Marcel Proust, despre care spunea că „s-a interpus ca o umbră crescândă între viaţa mea stearpă şi mine”. Desigur, exagera, viaţa ei nu era deloc stearpă, era chiar strălucitoare. Citind „La bal cu Marcel Proust”, am avut senzația că-l văd pe celebrul scriitor pornit în căutarea timpului pierdut. Înfrigurat, venit la acel bal îmbrăcat sau mai curând înfofolit într-o blană prea largă, „împrăştiind frigul, cum un vrăjitor împrăştia o vrajă… cu faţa lui secată de sânge şi barba neagră, ca un Crist armean în mormânt”. Puternică, sugestivă imagine!
Înţeleg apoi foarte bine cât de mult a suferit această femeie de excepție când a fost silită să plece din ţară, când nu şi-a mai putut vedea cele mai dragi locuri unde și-a petrecut copilăria și când a trebuit să se despartă de viața ei de la Palatul Mogoşoaia. Dar a îndurat toată nedreptatea cu multă demnitate. „Mă simt ciudat de detaşată, liberă şi puternică, luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pământ ameninţat: cele două case, cele două grădini ale mele, câmpiile şi pădurile moştenite de la tatăl meu, care ţinea la ele. Secretul celor care sunt legaţi de pământ, ca noi, e că moşiile noastre sunt în interiorul nostru. Chiar dacă le pierdem, ele ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei adormite, fagii şi munţii mei nu mă vor părăsi niciodată”.
Acesta e şi secretul celor care au avut mari pasiuni, trăiri intense, experienţe unice. Ele rămân înlăuntrul fiinţei lor, sporind omenescul din ei. Cât despre mine, iciodată nu m-am legat de lucruri, de bunuri materiale, doar trăirile, sentimentele, dăruirea au contat pentru mine. Multe lucruri din viața mea au fost nişte risipiri care m-au îmbogăţit sufleteşte. Şi care, atunci când ajung să fie puse pe hârtie, sunt tocmai pentru a nu uita ce am trăit. Cu tot ce a fost unic, irepetabil şi mi-a aparţinut numai mie. Scrisul (cât mai simplu, mai direct, nu prețios, sofisticat) mă ajută să-mi ordonez gândurile, să decantez înțelesurile clipei care a trecut prea repede, îmi este martor, confident, mă ține în legătură cu ceilalți. Scrisul, o formă de neuitare.
O formă de neuitare
