Pe îndelete și fără nicio ordine, citesc de câtva timp un „divan de vorbe”, un erudit taifas între doi oameni apropiați, dragi mie, Ion Fercu și Marius Manta. Doi intelectuali veritabili, de clasă, pe care-i prețuiesc mult. Deschid la întâmplare un capitol din „Cuvântul și carele de foc” ( apărută la Editura Eikon, București, cu subtitlul o aventură subiectivă în poetica ființării), atrasă de vreo întrebare care-mi sare în ochi, și așa se face că am parcurs întâi ultima secțiune a impozantului volum (458 de pagini), pentru că acolo tema discuției este sentimentul de fericire.
Văd aceste pagini ca pe o încununare a unei cărți grele de sensuri, Marius Manta vorbind despre întrebările cu care l-a tot iscodit pe interlocutorul său, foarte răbdător și darnic în răspunsuri, ca „urcuș spre lumină”. Carte grea și la propriu, am amintit numărul de pagini, acesta fiind un adevărat curaj din partea autorilor, acum când se poartă genul light și există un concept nou apărut despre „fast, easy reading”, însemnând scrieri cu propoziții simple, comunicare directă, cuvinte obișnuite, pe înțelesul tuturor. Fără doar și poate, vorbim despre altceva, în cazul nostru. Și anume, despre o carte densă în idei și trăiri, în problematizări, în reflecții, în care Ion Fercu reia câteva dintre marile sale teme dintr-un amplu și foarte personal itinerar spiritual.
Nici nu mi l-aș fi putut imagina desprins de operele lui Dostoievski, Nietzsche, de C.G. Jung, Mircea Eliade, Gaston Bachelard, Camus, Roland Barthes, Umberto Eco, Yuval Noah Harari, în fine, de un lung șir, imposibil de reprodus aici, de gânditori. De unde nu puteau lipsi Socrate și Platon. Nici poeții, Blaga și Bacovia, interpretați într-un mod propriu. Un fluviu de nume din marea cultură, din antichitate și până în zilele noastre, se revarsă în paginile acestei cărți, lărgindu-ți cunoașterea, adăugându-i noi accente și nuanțe. Și totul curge firesc, fără să te împovăreze, să te strivească sub o erudiție etalată pedant, pentru că nici pomeneală de așa ceva. Totul este asimilat, trecut prin filtru personal, interiorizat de niște oameni care sunt pasionați de lumea culturii.
Mitologie, filosofie, estetică, religie, literatură, poezie, arte, dar ce nu găsești în acest volum impresionant în care cuvântul te poartă, în care de foc, în toate cele patru zări, deschizându-ți noi orizonturi și înțelesuri. Dialogul celor doi scriitori implicați într-o temerară aventură a spiritului, incitant în cel mai ridicat grad, este o lectură captivantă, stârnindu-ți mereu curiozitatea. Nimic nu este doct expus, tonul savant este cu desăvârșire ocolit, atât întrebările, cât și răspunsurile având directețea și sinceritatea unor confesiuni, grația unui joc de spirit, total gratuit. Și cred că aici este câștigul și puterea de atracție a acestei cărți ivite dintr-o nevoie reală de dialog și de generoasă transmitere, împărtășire a unor idei, credințe, dar și îndoieli, intuiții, mirări, admirări, avânturi, neliniști, melancolii, destăinuiri. Este o carte a gândirii pe viu, îi simți palpitul trăirii.
Și pentru că am început mărturisind la ce capitol am zăbovit prima oară, voi încheia cu niște cuvinte despre fericire și speranță. Care ne vor lămuri și fortifica lăuntric. Eu așa cred. De pildă, Ion Fercu ne amintește că Socrate a definit fericirea drept o stare de spirit câștigată printr-o alegere pe care o facem, aceasta presupunând însă și renunțări asumate. Și ne spune cât de mult a contat pentru el întâlnirea cu Micul Prinț. Pentru care fericirea vine mereu din viața lucrurilor simple, iar esențialul nu se vede decât cu inima.
