A plecat dintre noi discret. In liniste. El, care iesea din poarta despicand aerul cu pumnul dur si cu vorba taioasa! El, care radea mereu cu pofta de orice si de oricine! El, care scuipa oricand pe moarte! Aristica Ghita a plecat dintre noi discret, intr-o amara zi de luni. Ne-a lasat singuri, cu palpairile lumanarii desenand umbre pe peretii amintirilor: un plonjon, o gluma, o bravada. Ca si marii bateristi de rock, Ghita a murit asemeni unui portar adevarat: de inima. Acolo, in fundul scenei, ca si in fundul terenului, inima o ia mereu razna, batand un ritm nebunesc. aBa, ascultati la mine, nu exista portar care sa aiba ceasul in regula”, spunea Ghitanu, indiferent la acel tic-tac nerezonabil. In compensatie, pentru Ghita a batut inima unui intreg oras: Bacaul. Desi nascut la Bucuresti, in iunie 1940, Ghita a fost adoptat rapid de bacauani. Avea un prenume care impunea. Prenumele lui Guarneri, fundasul de fier al Inter-ului lui Herrera. Si calitati fantastice: reflexe uluitoare si plasament excelent. Plus un caracter deschis. Comunicativ, disponibil, mereu pus pe sotii. Crescut in Pantelimon si facandu-si ucenicia la Metalul Bucuresti, Aristica Ghita nu a avut secrete. Nici in teren si nici in viata. aSa moara mama daca nu facem echipa mare aici! Sa crape toti de invidie”. Aici insemna Bacau, Dinamo Bacau, unde a ajuns in 1967. Asa a inceput istoria primei echipe din Romania care s-a calificat in turul lV al unei cupe europene, trecand, rand pe rand, de Floriana la Valleta, Skeid Oslo si FC Kilmarnock, inainte de a fi scoasa din cursa de Arsenal Londra. Iar aceasta echipa incepea cu el. De-abia dupa aceea veneau Vatafu si Nedelcu, Dembrovschi si Rugiubei. aDembrovschi? Hai ba, lasati vrajeala! Pe oagar l-a facut mare Rugiubei! Ca varf de atac, mai mare decat (n.r. porecla lui Rugiubei) nu a fost decat Dumitrache!”, obisnuia sa spuna Aristica. Nu avea par pe limba. Spunea intotdeauna ce credea. Ca mai toti cei ce cred ca aadevarul se afla in vin”. aMi-a placut sa beau, dar nu mi-am batut joc de meserie. Vinul curgea dupa. Si avea pentru ce sa curga deoarece am trait ani frumosi la Bacau, iar noi eram cu super-meseriasi. Dupa fiecare meci, ii luam la rost pe toti evreii de pe Strada Mare. Cotizau, pentru ca n-aveau ce face: eu puneam lacat la poarta”, marturisea in urma cu cativa ani Ghita, un meserias care putea sa faca istorie in Mexic, in 1970. Inaintea acelui Campionat Mondial, soarta i-a intors insa pentru prima oara spatele lui Aristica. Un sut al lui Ene Daniel, intr-un turneu de pregatire, i-a luxat un deget si l-a scos din poarta echipei nationale. Avea sa fie primul accident. Cel mai dureros, dar nu si cel mai periculos. Cinci ani mai tarziu, un alt accident, de data aceasta de masina, a pus punct carierei sale de portar la Sport Club Bacau. Ghita s-a retras la Focsani, poate si in numele avinului care curgea dupa”. Cand poarta a devenit prea mare si terenul prea lung, s-a refugiat pe banca tehnica. Iar cand aceasta s-a dovedit prea stramta, Aristica a iesit de pe stadion, oprindu-se in parc, pentru acea mai frumoasa meserie din lume”: cea de bunic. De fapt, Ghita era bunicul tuturor, asa cum povestile sale apartineau tuturor celor care iubeau fotbalul. Povesti cu Mexicul, cu Arsenalul, cu derby-urile din campionat. Cu amaimuta de Rica Raducanu, care s-a facut de ras in America de Sud, unde i-a vandut unul niste tinichea in loc de aur si a trebuit sa-l scot eu din belea”. Cu toate cele pe care Aristica Ghita le-a lasat in urma, incepand cu o amara zi de luni, cand a plecat dintre noi discret, in liniste, fara un hohot de ras sau macar o vorba taioasa!
Scris de Dan SION
