De duminică, 25 august 2013, localitatea Băcioiu, din comuna Corbasca, judeţul Bacău, a intrat în istorie: aici a fost sfinţită cea mai mare biserică pentru rromi din ţară. Are două hramuri – „Izvorul Tămăduirii“ şi, respectiv, „Sfinţii Mihail şi Gavril“ – şi este încredinţată, spre slujire, preotului Vasile Aron Spridon, de etnie rromă.
Numele satului a apărut consemnat în două chipuri: cu şi fără u final. A fost prilejul unei incursiuni lexicografice pentru a stabili adevărul sau măcar pentru a afla etimologia cuvântului.
Ca substantiv propriu – nume de localitate, deci – nu apare decât în judeţul Bacău, recunoscut de „Indicatorul comunelor urbane şi rurale din regatul României“ (1887), de „Nomenclatura cătunelor şi comunelor rurale şi urbane din România…“ (1889) ş.a., până la „Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului R.S.R.“ Diferenţele de structură literală sunt puţine: 26 de lucrări juridice notează forma Băcioiu(l) (de la 1887 până la 1968), una (1929) Bacioiu(l), tot una Băcoiu(l) (1974), şapte Băicioiu(l) (de la 1887 până la 1912), iar patru Băicoiu(l) (de la 1913 la 1956). O fostă moşie de lângă satul Schitul Duca (Iaşi) s-a chemat Băcioaia şi a fiinţat cu acest nume de la 1807 până la 1854. (Tezaurul toponimic al României. Moldova, de unde am preluat datele, susţine că satul Băcioiu aparţine de comuna Corbeasca şi nu Corbasca, aşa cum ştim cu toţii.) În forma Băcioiu mai apar nume de locuri în zonele Buzău şi Adjud („Toponimia românească“, de Iorgu Iordan).
Ca nume comun, este consemnat de „Dicţionarul limbii române“ (1913) ca fiind un derivat de la cuvântul de bază baci, cu sufixul augmentativ -oi. (Un amator de etimologii fanteziste ar vorbi de substantivul oi, dat fiind înţelesul primului component, încurajat şi de femininul băcioaie.) În Banat, apărea şi în forma băcionu/băcioniu. Indicaţia din Dicţionarul Academiei era pentru rostirea în două silabe: bă-cioiu, cu un u scurt, care apoi s-a afonizat. A fost reactivat, ca vocală de legătură, odată cu apariţia toponimului Băcioiul, redus la Băcioiu, forma de azi. Locuitorii spun însă, în majoritate, Băcioi, conform legii minimului efort.
Marile dicţionare (DEX, NDULR, DEXI) nu înregistrează derivatul băcioi. În schimb MDA (2001), recunoscându-l ca învechit şi regional, îl şi explică: „proprietar al laptelui dintr-o stână“. B.P. Hasdeu îl cuprinde în al său „Etymologicum Magnum Romaniae“ (1887), împreună cu băcie „stână“; „colibă a ciobanilor“; „dijmă în brânză“; „meseria de baci“.
Povestea baciului, de la care avem băcioiul, e lungă. Numele ciobanului care conduce o stână se găseşte în toate limbile popoarelor din jurul teritoriului românesc Al. Rosetti), dar B.P. Hasdeu îl consideră un cuvânt autohton (deşi dicţionarele nu renunţă la etimologia necunoscută). În sens figurat, e sinonimul conducătorului („Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe“ – Apus de soare, de B. Delavrancea). Alt sens („cel care câştigă şi are dreptul de a arunca primul arşicul“ – la jocul de arşice) nu se îndepărtează prea mult de sfera semantică a liderilor.
Întoarcerea la originarul toponimic Băcioiul este exclusă, aşa că deocamdată scriem, corect, Băcioiu, dar rostim sbăcioit, în perspectiva celei de-a doua afonizări.
