La o sută de ani de la naşterea lui Alexandru Paleologu, revista Dilema veche îi dedică un dosar special cărturarului, întocmit de fiul acestuia, Toader, şi el un pesonaj unic în peisajul românesc. Pentru că pare din alte vremuri, cu eleganţa lui, cu felul destins şi distins în care se poartă, cu umorul său nemaipomenit.
Atitudini moştenite de la minunatul său tată, care se trăgea din stirpea nobilă a Paleologilor, seniorul povestind că aflase despre îndepărtaţii lui străbunii (din La vie byzantine de Charles Diehl) că „erau bărbaţi distinşi şi frumoşi, deştepţi şi cultivaţi, şi, mai ales, aveau un dar formidabil: râdeau cu o poftă nebună, zic cronicarii, de se zguduiau ferestrele Augusteonului de cât râdeau ei. Ei, aici îmi găsesc o constantă”.
Al. Paleologu era inclasabil, având un spirit înrudit cu Montaigne, un stil personal, degajat şi plin de farmec, de naturaleţe, totul din atitudinea sa respirând o eleganţă necăutată, de o uluitoare, impresionantă simplitate, care te izbea de la prima vedere. Pentru că am avut şansa să-l cunosc, odată, când a venit în Bacău, la Centrul de Cultură „George Apostu”, când am făcut şi un scurt interviu. Am stat mai mult de o oră de vorbă, bucurându-mă enorm să-l am în faţă pe acel domn fermecător, de o seducătoare inteligenţă şi de o politeţe a inimii, o delicateţe de esenţă pură, toate, rarisime însuşiri.
Şi era aşa cum îl descrisese criticul literar Tudorel Urian, schiţîndu-i un exact şi expresiv portret: „Apariţiile publice de după 1990 ale lui Alexandru Paleologu au fost de mare efect, tot mai rafinate cu înaintarea în vârstă a scriitorului. Costumele impecabile, cu nelipsita batistă în buzunarul de la piept, cămăşile şi cravatele atent asortate, pantofilor strălucitori li s-a adăugat în anii din urmă faimosul baston cu cap de argint”.
A fost pentru mine una dintre acele întâlniri admirabile, despre care Al. Paleologu vorbea mult în opera sa eseistică, una în care-şi exersa din plin arta de a admira. Paradoxală într-un timp încrâncenat, al dogmatismelor, al adevărurilor oficiale, al multor execuţii critice comandate de tartorii sistemului. Dar lui Al. Paleologu, cu spiritul său fin de disociere, dubitativ, cu simţul rafinat al nuanţei, puţin i-a păsat de ierarhiile prestabilite artificial, de înrădăcinate prejudecăţi, el făcând subtile şi cuceritoare demonstraţii de restabilire a adevărurilor simple, fireşti, altele decât cele proclamate de vocile autorizate dintr-un timp al falsurilor propagandistice.
Şi aşa a scos la iveală acea carte încântătoare, un veritabil spectacol al unei inteligenţe libere, neîncorsetată de nimic, şi ludice, intitulată „Bunul simţ ca paradox”, un volumaş care mi-e foarte drag, ţinându-l mereu la îndemână, pentru recitiri.
Lui Alexandru Paleologu îi datorăm mult, pentru că principala lui operă a fost cea de educaţie intelectuală, fapt recunoscut de toţi cei care l-au cunoscut şi i-au citit scrierile. Ne-a învăţat şi ne-a transmis gustul de a gândi pe viu, pe cont propriu, debarasându-ne de prejudecăţi. N-am cum să închei altminteri decât cu vorbele sale:
„Cât despre lenea minţii, nimic nu e mai îngrozitor, mai dezgustător şi mai odios decât asta, care i se se oferă singură omului, ca o soluţie de confort. Iată o dovadă a componentei barbarizatoare a confortului. Lenea minţii te condamnă la plictiseală perpetuă. Ce poate fi mai rău? Ăsta e Infernul.”
