Când am văzut, acum vreo doi ani, un spectacol cu „Somnoroasa aventură” de Teodor Mazilu am fost surprinsă de actualitatea tipurilor umane prinse ca într-un insectar de extraordinarul talent satiric al dramaturgului. Este vorba în text, pe lângă comedia amorului, despre corupție, parvenire, mimetism social, ipocrizie, tranzacționism, în fine, despre moravuri care par adânc înrădăcinate în lumea noastră. Personajele lui Mazilu își poartă ticăloșia ca un panaș, făcând dintr-o gravă tară morală o adevărată vocație. Multe dintre ele suferă de lăcomie, de boala înavuțirii cu orice preț. Și, din câte știu, din ce am citit, din ce am auzit, setea asta de bani, de avere, ca și nestinsa poftă de putere, nu are leac.
De altfel, în cartea sa Avuţia şi sărăcia naţiunilor. De ce unele ţări sunt atât de bogate, iar altele sărace, David S. Landes spune că „bogăţia este un magnet irezistibil; iar sărăcia are potenţialul unui teribil agent de contaminare: nu poate fi izolată, iar pacea şi prosperitatea noastră depind, pe termen lung, de bunăstarea altora”. Acelaşi autor oferă şi o originală clasificare a naţiunilor în trei tipuri: unele care cheltuiesc foarte mulţi bani ca să-şi menţină greutatea la un nivel scăzut (aşa cum merg vedetele, vip-urile la sală, unde trag de fiare, transpiră din greu, supunându-se chinurilor, ca să arate bine, să-şi conserve aspectul tânăr, plăcut, care le asigură succesul), altele ai căror membri mănâncă pentru a supravieţui, şi cele în care membrii lor nu ştiu de unde va proveni următoarea masă. Pentru că, din nefericire, foametea este încă o realitate a acestui secol. În fine, mi-amintesc că întrebările lansate de Landes se învârteau în jurul acestor idei: Cât de bogată poate ajunge bogăţia? Şi până la ce nivel poate ajunge dorinţa aprigă de prosperitate?
Pe mine, hrăpăreții și parveniții m-au dezgustat dintotdeauna. Eu țin la ceea ce am învățat de la vechii greci, de la filosofii presocratici, de la marii autori ai tragediilor antice; lipsa de măsură, hybris-ul, atrage cele mai mari nenorociri.
În stilul său genial, care cultivă paradoxul, Mazilu scrie și el despre „suferinţele bunăstării”. Bunăstarea excesivă și, mai ales cea obţinută fără muncă, degradează, traumatizează, urâţeşte individul. Acesta, spune comediograful, ajungând să chiţcăie şobolăneşte în faţa a tot felul de fleacuri colorate. Apoi încheie cu umor: „Deşi nu sunt mistic, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, îmi spun: Mulţumescu-ţi, Doamne, că m-ai ajutat să-mi văd lungul nasului.”
De boala asta a lăcomiei suferă multe personaje din lumea noastră, care nu-şi mai văd demult lungul nasului, şi-s bolnave de bunăstare, de „foncții și moșioare”. Și pentru că joacă ei și comedia credinței, mai ales în campanii, le-aş aminti un paradox creştin: fericirea o dobândeşti nu prin acumulări (mai ales din cele obţinute fără scrupule, pe căi necinstite, lăturalnice), ci prin capacitatea de a renunţa. De a renunţa să fii sclav al unei prosperități sfidătoare, un biet prizonier al lucrurilor, în fond. Dar câți au puterea de a fi liberi cu adevărat, trăind cu echilibru și măsură în toate?
Lăcomia, ce boală urâtă!
