Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.
În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Mențiune: Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană, ca și a a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 3, Anul V, Marți, 10 iulie 1907.
Din sumarul acestui număr: Reputat bacteriolog și histolog la cârma administrației stațiunii Slănic-Moldova; românii, străinii și ,,moldovenismul balnear”, trei articole în care se continuă demersul de creștere a sezonalității balneare și de atragere a vizitatorilor către stațiunile românești; în ,,Reportajul Slănicului”, cu titlul ,,O viață de dureri” este prezentat un caz ,,sfâșietor de trist” care are legătură cu Slănicul; despre cum se efectuează consultul medical, în ,,Slănicul Medical”; primul duel cu pistoale din istoria Slănicului, între onoare și femei, pe platoul ,,La Trei Fagi” din stațiune, o nouă premieră literară semnată de N. A. Bogdan.
În galeria eforilor Epitropiei Casei Spitalelor ,,Sf. Spiridon” din Iași este prezentată personalitatea profesorului, medicului și cercetătorului de talie mondială, Emil Pușcariu (1859 – 1928), verișor cu academicianul, filologul, lingvistul și istoricul literar, Sextil Pușcariu.
Din biografia acestuia aflăm că a studiat medicina la Universitatea din Budapesta, obținând doctoratul în medicină și chirurgie în 1886. Ulterior, devine asistent la Institutul de Anatomie Patologică și Bacteriologie al Universității din București și, din 1887 a fost numit profesor la Catedra de Histologie a Facultății de Medicină din Iași. Interesat de bacteriologie și, în special, de vaccinarea antirabică, publică o serie de lucrări ca ,,Dare de seamă despre vaccinațiunea contra turbării” (1927) sau ,,Despre accidente paralitice” (1927). În 1891, Emil Pușcariu înființează la Iași cel de al patrulea Institut Antirabic din lume, după cele înființate de Louis Pasteur la Paris, M. N. Gamaleia la Odessa și Victor Babeș la București. Aici pune la punct și aplică, începând din 1896, o nouă metodă de vaccinare antirabică denumită ulterior „Metoda Babeș-Pușcariu”, una dintre cele mai bune metode la timpul ei, pentru care a primit medalia de aur la un congres internațional în 1904, la Atena. Se căsătorește cu Elena Densușianu-Pușcariu, descendentă a binecunoscutei familii Densușianu, cea care este cunoscută ca fiind prima femeie doctor în medicină din România şi prima femeie profesor de oftalmologie din lume!
Cu o întrerupere de doi ani (1899 – 1901), cât a ocupat funcţia de secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Emil Puşcariu şi-a dedicat energia activităţii didactice şi de cercetare. A susţinut primul curs complet de histologie descriptivă, a reorganizat disciplina, dotând-o cu aparatură, a sporit fondul de carte şi a închegat o echipă, împreună cu care a abordat histologia, teoretic şi practic, la un înalt grad de professionalism (Sursa: https://www.viata-medicala.ro/istoria-medicinei/reputat-bacteriolog-si-histolog-8687 și Wikipedia).
Redacția își continuă, aproape număr de număr, campania de promovare a imaginii Slănicului, dar și de sensibilizare a instituțiilor și opiniei publice, cu privire la adaptarea modelului occidental al stagiunii balneare, care de regulă, se situează între 1 mai și 15 septembrie, de multe ori chiar 15 octombrie, ceea ce înseamnă mai mulți turiști și implicit, venituri mai mari, ca urmare a încasărilor obținute din cazare, masă, tratament și agrement: ,,La Slănic-Moldova, ca și în alte stațiuni românești, limitarea aceasta așa de nerațională a stagiunii balneare la o lună sau la o lună și jumătate, trebuie numaidecât îndepărtată, dacă voim înt-adevăr că frumoasele noastre stațiuni să nu degenereze, să nu se piardă”. Se mai menționează aici și necesitatea schimbării obiceiului ,,de a acorda majoritatea concediilor numai pentru luna iulie, când, foarte bine, acestea ar putea fi repartizate pe trei luni: iulie, august și septembrie”. Și o pledoarie pentru a vizita Sănicul, așa cum arăta pe la 1907: ,,Dacă frumușeța vrăjită a Slănicului, dacă puterea dumnezeiască și mântuitoare a izvoarelor lui, dacă conforlul necesar al acestor admirabilebăi, nu sunt încă un titlu satisfăcător pentru pretențioşii mai mult sau nai puţin cuvioși, le recomandă cu satisfacție registrele de la cele mai însemnate hoteluri ale Slănicului, unde vor găsi printre acei care vizitează în toți anii localitatea noastră și personalităţi însemnate din Austro-Ungaria, Rusia, Bulgaria etc. Ca întotdeauna, străinii ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi înşine”.
În ,,Reportajul Slănicului”, cu titlul ,,O viață de dureri” este prezentat un caz cu final tragic, într-o oarecare legătură cu Slănicul: În urmă cu vreo doi ani a sosit în stațiune, un evreu român, originar din București, unde pe vremuri fusese un comerciant de vază, dar care, în urma unui incendiu care i-a distrus magazinul și casele, a rămas pe drumuri. Bietul om a căzut greu bolnav de nervi și medicul i-a recomandat să facă hidroterapie la Slănic-Moldova, acolo unde reușește să ajungă cu ajutorul amicilor. Dar nici nu a apucat bine să se instaleze în camera de hotel, când primește o telegramă în care este anunțat de moartea subită a soției sale, Marieta!
După vreo doi ani, în care boala nervoasă a evoluat, din cauza repetatelor crize de care era cuprins dar și mizeriei în care se afla, acesta a fost internat într-un ospiciu, fiind considerat un real pericol pentru liniștea și ordinea publică. După un timp boala i s-a ameliorat, așa că a fost eliberat, astfel că medicul i-a prescris din nou terapie la Slănic. A plecat spre stațiune condus de fiul său și de bunii lui prietni. Dar în noaptea de 4 spre 5 iunie, pe când acesta se afla în tren, aproape de Tecuci, fatalitatea îl lovește implacabil și cade din vagon zdobindu-și craniul. Iar moartea i-a fost instantanee… Reportajul se încheie într-o notă de amărăciune: ,,Iată epilogul trist al unei vieți zbuciumate, sfârșitul unui lanț de nenorociri sfâșietoare, un roman de lacrimi și durere care a format și distrus viața unui om”.
Vizitatorii care doresc să înceapă tratamentul în stațiune sunt îndrumați ca întâi să consulte pe unul dintre medicii curanți ai stațiunii, pe baza avizului primit de la medicul din localitatea de domiciliu și nu altfel: ,,Tratamentul ce va urma însă pacientul, va fi acela ordonat de medicul băilor, singurul care este în stare să cunoască mai bine și natura apelor și modul cel mai salutar al aplicaţiei lor, după diferitele circumstanţe. De asemenea, nu e suficientă numai prima consultaţie oricât de scrupuloasă s-ar fi făcut examinarea bolnavului; acesta trebuie ca în tot timpul curei, din când în când să se prezinte medicului pentru a-i comunica efectele simţite în timpul curei. Mai multe persoane se arată rebele tratamentului, arată chiar o aversiune, și în unele cazuri, stomacul lor se arată intolerant la apele minerale. Din aceste împrejurări, rareori cura se face din prima zi în tot completul său și cu toată rigoarea sa. În cursul curei la Slănic pot surveni diverite accidente, dintre care, cele mai multe sunt cauzate de imprudența pacienților. Medicul singur este în stare să remedieze și să conducă pe bolnav la completa însănătoșare”.
Iar la final, ,,Foița ziarului Curierul Slănicului” ne prezintă o nouă premieră literară semnată de N. A. Bogdan și intitulată ,,La Trei Fagi”, povestea adevărată a unui duel cu pistoale între onoare și femei, care s-a petrecut în decorul mirific al platoului cu același nume de lângă Cascada Slănicului, unul dintre punctele de atracție ale stațiunii.
Așadar, în zorii unei frumoase și liniștie zile de vară, care nu părea să anunțe întâmplări nefericite, istoricul și scriitorul N. A. Bogdan, împreună cu alți trei prieteni se îndreptau alene către unul dintre principalele puncte de atracție și agrement ale Slănicului, platoul ,,La Trei Fagi”. Copleșiți de frumusețea naturii înconjurătoare păreau ,,beți ca indienii fumători de opium”, cu toate că nu luaseră nimic altceva în gură, decât două-trei pahare de la Izvorul Nr. 1 sau Izvorul Nr. 3. Admirația lor fu întreruptă la un moment dat de o melodie șuierată de cineva prin pădure, din aria ,,La donna e mobile”, piesa centrală a operei ,,Rigoletto”, de Giuseppe Verdi și care, nu părea deloc în acord cu peisajul din jur. După o serie de comentarii pro și contra asupra acestui aspect și după o pauză în care au gustat fiecare câte o cană cu lapte luată direct de la un cioban care mâna vreo șase capre, brusc se aud câteva detunături, care îi făcură să tresară speriați. Ba se mai auziră și țipete, iar ceva mai jos, cei patru drumeți dădură peste câțiva bărbați, ,,din care doi, aplecați în jos, dădeau îngrijiri unuia întins pe pământ”. Din convorbirea cu cei aflați la fața locului au aflat că a avut loc un duel cu pistoale, în care ,,s-au schimbat două rânduri de focuri, cel dintâi fără rezultat, între maiorul Căpreanu și sublocotenentul Binescu”, cel dintâi fiind rănit în umărul drept, dar nu foarte grav. După alte schimburi de replici, mirări și închinări lui Dumnezeu, aflară și motivul acestui duel, primul din istoria Slănicului: ,,nevasta maiorului nu găsi nimic mai bun de făcut decât a părăsi sala de teatru a Cazinoului, pe când bărbatul său își încerca norocul la jocul de căișori”. Plictisită și sătulă să aștepte după soțul său, aceasta îl invită pe sublocotenent să o conducă până la camera de hotel, unde acesta zăbovi mai mult decât ar fi trebuit… Între timp, maiorul, care dădu și ultimul bănuț la jocul de noroc ,,se repezi până la hotel să mai ia câteva hârtii albastre, iar restul se înțelege de la sine”. Concluzia de final o trage unul dintre prietenii scriitorului, Costică: ,,dar dacă femeia e schimbătoare, cum cântă `Regele care petrece`, bărbatul nu mai puţin este, în cele mai multe cazuri, un mare mişel, – căci mulţumită lui, numai, în marea majoritate a întâmplărilor, ideea nenorocită a schimbării pătrunde în creierul puţin conștient şi rezistent al femeii, care cu ceva mai multă bagare de samă ar fi totdeauna o fiinţă vrednică de cinste şi de adorare”. Povestea are și umor și tâlc, tocmai bună pentru însușirea de învățăminte de către cei care se pot împotmoli în propriile vicii și orgolii.
- A. Bogdan rămâne unul dintre colaboratorii statornici ai Curierului, cel care, fost elev al inegalabilului povestitor Ion Creangă, l-a însoțit pe acesta în două vizite la Slănic-Moldova (în 1884 și 1885) și l-a imortalizat în cronica intitulată ,,Băile de la Slănic”, publicată la 16 iulie 1885, în ziarul ieșean ,,Liberalul”. În timpul vizitei din 1885, N. A. Bogdan apare într-o fotografie (în dreapta), alături de A. C. Cuza (stânga) și Ion Creangă (în mijloc).
Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Sursa foto Emil Pușcariu (în partea de jos apare o însemnare în franceză tradusă ca ,,mare celebritate mondială!”): Adrian Popovici, Iași.
Sursa foto Creangă la Slănic, alături de A. C. Cuza și N. A. Bogdan: Muzeul Literaturii din Iași.
Mulțumiri pe această cale și slăniceanului Valeriu Meșterca, pentru sprijinul acordat continuării serialului și întregirii colecției ziarului.
Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj.
În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.
(Va urma)
