Mi s-a întâmplat acum câteva zile. Mergeam grăbită pe stradă, cu mâinile în buzunar, afundată într-un gând despre cât de repede trece timpul. Eram nervoasă că e marți, că îmi e foame și că un bărbat înalt de pe trotuarul celălat se holbează intens la mine de parcă îmi viola spațiul sau intimitatea.
Am început să grăbesc pasul și priveam numai înainte.
Am trecut pe lângă o patiserie unde lumea stătea la coadă, unii se scobeau de bani, alții se uitau pofticioși, iar cerșetorii căutau mereu o altă țintă de la care sa facă rost de un prânz. Mă concentram din ce în ce mai tare să privesc adânc fețele oamenilor.
Mă gândeam că dacă mă uit mai insistent o să se îndepărteze și nu vor mai trece pe lângă mine cu fețele lor ba prea triste, ba prea schimonosite de fard, ba prea pline de mandrie superficială, ba prea departe de lumea mea.
Cu cât mergeam mai departe, cu atât simțeam că parcă exuviile acelor fețe se lipesc de mine și formează o nouă piele, o nouă infățișare a mea. Mâinile se încordau și ele în buzunare cu cât privirea mi se încrunta mai tare.
Am devenit crispată iar mersul aproape că devenise alergat. Am simțit nevoia să ma uit la picioare, să îmi plec capul și după ce mi-am reluat postura de dinainte am văzut un alt chip de bărbat, care îmi zâmbea din ce în ce mai tare, pe măsură ce mă apropiam de el.
Era într-un căruț cu rotile și pentru clipă m-am urâțit și mai tare căci, din reflex, m-am uitat tot urât. Evident, plină de prejudecăți, m-am gândit că e vreun om al străzii care are fantezii cu mine în minte, sau care vrea sa mă agațe.
Am ajuns lângă el și a continuat să îmi zâmbească. Nu era acel zâmbet meschin, pervers pe care mă așteptam să îl primesc.
Era un zâmbet cald, simplu și radios care îmi spunea că mă încrunt degeaba, că nu știu să privesc în jurul meu și că realitatea este de fapt, cum vrem noi să fie. Eu, tipa înaltă, zveltă, grăbită, și superficială am primit o palmă peste față de la realitate în momentul acela.
M-am simțit mai priedută decât un orb când mi-am dat seama că eu trebuia să fiu cea care îi zâmbea cald omului în scaun cu rotile, eu eram cea care avea probleme false. Din ignoranță, mi-am dat seama că primisem o lecție abia după ce bărbatul s-a pierdut în mulțime.
Voiam să merg să îi mulțumesc cu aceeași dorință cu care mergi la spovedanie când știi că ai păcătuit prea mult. M-am dezbrăcat imediat de pielea aceea cusută din exuvii și am zis că pefer să fiu goală în fața atâtor oameni, decât să mă îmbrac cu o haină care acoperea ceea ce eram cu adevărat.
Aceeași haină îi acoperea și pe oamenii care m-au făcut să ma încrunt într-un mod dojenitor.
Iar palma pe care am primit-o atunci ma mângâie acum.
Geo Barcan
