Nu despre scriitorul, regizorul, actorul si profesorul de teatru Ion Ghelu Destelnica vreau sa va vorbesc. Mai ales despre Omul Ion Ghelu Destelnica as vrea sa va spun câteva cuvinte. Pe când eram elev, la Liceul Pedagogic, Profesorul a venit la scoala noastra si a realizat o selectie pentru clasa de actorie de la Scoala Populara de Arta. Am avut apoi bucuria de a lucra doi ani cu domnia sa. A fost o provocare fara precedent. Am descoperit, ca adolescent, o alta lume decât aceea a sabloanelor, a inflexibilitatii scolii. Am descoperit o lume posesoare de suflet. Imi amintesc si acum de prima proba a examenului de an. Esti cizmar, mi-a spus Profesorul. N-ai scaun, n-ai calapod, unelte, papuci de reparat; n-ai nimic real, gravid de concretete. Treci la treaba! Demonstreaza-mi, in trei minute, ca esti cizmar… Sigur pe mine, am rezolvat exercitiul. Apoi a venit feed-back-ul Profesorului: „Mi-ai demonstrat excelent ca esti un robot-cizmar. Nu te-ai murdarit/sters de dohot, n-ai fost in pericol sa inghiti un cui, n-ai trait satisfactia cârpirii papucilor; nici macar n-ai mimat o injuratura, o strâmbatura din nas, ca-n viata. Omul nu-i robot; nici actorul…” Ne intreba mereu ce note aveam la scoala, ce necazuri, ce bucurii aveam. Ii spuneam mereu despre notele aiurea de la latina. O, nu! exclama Profesorul. Astea nu-s note, ci pedepse. Omul acesta nu-i profesor, ci inchizitor! Ce Dumnezeu cauta la catedra?… Când a murit colega noastra de grupa, Anda, cea care s-a aruncat in fata trenului, Profesorul a plâns ca un copil: „Era prea sensibila pentru viata; nu avea in ea nimic dintr-o fiara. Nu uitati sa fiti si fiare, atunci când e cazul; altfel sunteti pierduti!” Faceti-mi, ne-a spus altadata, un portret succint, caracterizati-ma, aratati-mi ca va pricepeti la oameni, altfel n-o sa puteti juca pe scena in rolul lor… I-am spus scurt, privindu-i statura impozanta, boema: „Sunteti un grizzli fermecator locuit de un mare suflet!” A râs. Si ce râs… In sezonul 1971-1972, fotbalistii de la U.T.A. reuseau un parcurs de senzatia in U.E.F.A. La caminul-cazarma al Liceului Pedagogic nu exista nici macar un televizor amarât la care sa avem acces. Cum multi dintre cei de la clasa de actorie eram microbisti, aidoma Profesorului, acesta ne-a invitat acasa la el, ca sa vizionam un meci superb, cel in care Domide a marcat un gol miraculos, de pe extrema dreapta. Locuia in centru, intr-un apartament aflat deasupra magazinului „Spicul”. Ce atmosfera boema, dar o boema elevata, de bun simt, era in casa Profesorului… Mi-o aduc aminte pe doamna Ghelu, o blonda superba, afabila, care agrea, probabil, toate toanele sotului, care-si invita si elevii acasa. Cafele, prajituri, sucuri, vorbe alese… Atunci, Profesorul ne-a oferit, cu firescul sau cotidian, inca o lectie de exceptie. Era o lectie despre Suflet. Ne spunea ca daca n-o sa ajungem sa fim actori, avem Marele Nostru Rol de jucat in lume; un rol mai important decât orice altceva.
Nu i-am multumit niciodata pentru aceste minunate lectii. L-am intâlnit doar de câteva ori dupa ce-am finalizat cursurile liceale. Isi amintea mereu, cu placere, de portretul acela adolescentin pe care i-l creionasem: „Sunteti un grizzli fermecator locuit de un mare suflet!”… „Grizzli, parca asa ziceai, nu?” „Un grizzli fermecator locuit de un mare suflet, domnule Profesor”, replicam eu. Ma imbratisa si ne desparteam fara nicio vorba, aruncând unul catre altul priviri in care clocotea Sufletul. Zilele trecute s-au implinit niste ani de când Omul Ion Ghelu Destelnica se plimba altfel printre noi. De câte ori trec pe strada Scolii Populare de Arta sau prin preajma fostului magazin „Spicul”, aproape astept, ca un copil bântuit de naivitate, sa se apropie Profesorul de mine si sa ma imbratiseze. Eu n-am indraznit sa-l imbratisez niciodata. O fac acum.


PUBLICITATE