Am de multă vreme o constantă nedumerire, de care nu-i chip să scap: de ce oare românii se află într-un război permanent cu propriile valori ? Cu acelea din România, vreau să zic. Pentru că, mai întotdeauna se întâmplă la fel, cum cineva ridică mai sus puţin capul, cum să grăbesc o mulţime de mititei să-i dea în el, să-l coboare și să-l denigreze cu orice preţ. Contestația e sportul preferat al nației. Cei care se bucură de succes, într-un domeniu sau altul, plătesc scump lucrul acesta, nu li se iartă că s-au rupt de pluton. Sunt urmăriţi, tracasaţi, hărţuiţi, şi li se pun în cârcă tot soiul de lucruri reprobabile, de vini imaginare. Ca sa aibă motive de satisfacție, să jublileze gloata de mediocri și submediocri care se ocupă cu nivelările, pentru că ei suferă de rău de înălțime.

Nu prea avem de-a face cu excelența în niciun domeniu, în schimb suntem maeștri în arta dezbinării, în invidie, ranchiună, mașinațiuni, jocuri sordide de culise, răfuieli, reglări de conturi etc.e. Dincolo de chestiunea cu valorile, mai delicată şi complexă ca fenomen (se pare că nu reuşim decât în eşec, după cum spunea un filosof ) şi în planul vieţii comune, obişnuite, românii manifestă o adevărată fobie faţă de tot ce-i românesc. Snobismul ne omoară, strâmbatul din nas, uitatul de sus, în mod superior, fandoselile, fiţele făcând casă bună cu el. Snobismul de proastă calitate, însă, acompaniat de arţag, pentru că există şi un snobism care te împinge înainte, fiind un factor de progres, de civilizaţie. Cei care voiau să-i imite pe nobili (de aici vine originea cuvântului) i-au cam maimuţărit pe aceştia la început, dar, în timp, s-au petrecut și nişte schimbări reale în viața lor.

Adică şi-au cizelat manierele, s-au îmbrăcat elegant, precum aristocraţii, şi-au făcut case mari și aspectuoase, au deschis saloane pentru mondenităţi, au cumpărat opere de artă, în fine, au evoluat, aspirând către ceva mai înalt. Pe când snobii de tip nou nu-s decât nişte parveniţi cu ifose, niște penibili imitatori. Pe dinăuntru fiind goi, se agață doar de aparențe, sunt egolatri, narcisiști și au un tupeu enorm. Îi vezi și îi auzi lăudându-se cu achiziţiile lor scumpe, cu voiajurile în locuri exotice. Etalează un lux făcut ca să ia ochii celorlalţi, să-i pună în inferioritate. Sunt aroganţi şi dispreţuitori. Sunt semeți câtă vreme le merge bine, iar dacă se schimbă roata și le le merge rău își pierd repede cumpătul. Așa că, mai toți se-mbolnăvesc subit, iar alții pozează în precucernici, în evlavioși, implorând pronia cerească să-i scape de necaz.

Șmechereală este o altă trăsătură des întâlnită în lumea românescă, la fel superficialitatea, fușereala, treaba făcută de mântuială, dezorganizarea. Când vom ajunge să lăsăm deoparte frazele goale, și neseriozitatea, când vom avea mai multă aderență la valori ? Când vom scăpa de „meningita morală”, de corupție? Ca să mergem împreună spre un bine comun, așa cum a sunat și îndemnul papei Francisc când a venit în vizită în România, în 2019. Îmi stăruie și acum în minte cuvintele acelea simple și calde, dar care sunau atât de melodios, „caminiamo insieme”. Cred că ne trebuie multă voință, unitate, tărie de caracter, dar și realism pragmatic ca să facem asta, schimbând lucrurile în bine. Poate că este o iluzie, dar eu cred că totul este cu putință când dorești ceva cu toată puterea ființei tale. Și mereu aștept, n-am obosit încă, minunea unei schimbări la față. Știu că asta sună naiv, de vină fiind idealismul meu, desigur, dar el mă ferește de uscăciune sufletească, de cinism, așa că nu mă dezic de el și pace.



PUBLICITATE