Avem un poet. Un mare poet. Ce facem cu el? Ce putem să-i mai cerem? Eu cred că trebuie să-l îmbrăţişăm şi să-i sărutăm cu respect fruntea. Şi mai putem fi de acord cu Dumnealui că poate fi antum şi la 85 de ani! N-a fost un rebel, este un poet, un romancier şi un dramaturg de succes, care şi-a ales singur drumul.
A avut parte de înălţări şi s-a încăpăţânat să rămână acolo. Critica nu l-a ocolit, dar nici nu l-a sufocat cu cronici, nici măcar cei din oraşul lui. Nici nu l-a interesat prea mult, el s-a ocupat tot timpul cu gânditul. Şi a gândit şi a scris peste 25 de cărţi, multe dintre ele fiind premiate, nu neapărat cu bani, ci cu recunoaştere publică, poezia lui fiind căutată de edituri şi reviste literare din toată ţara.
Nu i-a plăcut boema; a scris şi a aşteptat. Şi aşteptarea a dat roade: a fost nominalizat pentru Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Uniunea Scriitorilor din România l-a inclus în Lista canonică „100 de poeţi români în 100 de ani”, fiind singurul poet băcăuan în viaţă care figurează acolo, alături de George Bacovia. Nu e hâtru, ci şugubăţ, ironic rafinat, nu are mulţi prieteni, dar pe cei care-i are ţine cu disperare la ei.
Nu are complexul provinciei, doar provincia se mai ţine de el, este orgolios în creaţie şi dulce de dureros atunci când vorbeşte de cultură, dar mai ales de incultură. Acum, elita scriitoricească de la Bucureşti, cum ironic îi place să-i spună, l-a împovărat cu un mare premiu, cel pentru Cartea de poezie pentru anul trecut. S-a întors acasă şi este fericit, cum să nu fiu, mi-a spus. Ce-şi mai poate dori poetul nostru? Ce-şi doreşte orice poet îmbogăţit cu lauri, să-i fie citită poezia, să umple rafturile bibliotecilor, să fie inclusă în manualele şcolare, iar dedesupt să scrie Ovidiu Genaru. Te îmbrăţişez, Ovidiu!
