Pe Ilie Boca îl văd ca un patriarh al culturii băcăuane, un reper sigur de valoare, la care ne întoarcem mereu, fortificându-ne interior. Am spus, în câteva rânduri, că este un privilegiu să fii contemporan cu un mare artist. O bucurie reală, pe care eu am trăit-o și o trăiesc, simțind nevoia să o împărtășesc cu alții, așa cum am făcut-o scriind, acum câțiva ani, „O carte cu Ilie Boca”. Zilele trecute mi-am amintit perioada aceea plină de farmec, când stăteam la îndelungate discuții, și i-am bătut din nou la poartă. M-a întâmpinat vesel, împreună cu doamna sa, Lica, bună gazdă, bucuroasă de oaspeți, și am mai stat la taifas împreună, prilej pentru mine de a-l mai și iscodi un pic.

 

Acum, la 30 de ani de când în România s-a schimbat regimul politic, sunt curioasă să aflu cum a fost acea perioadă de timp, din dictatură, pentru un artist, și cum ați perceput schimbarea de după anii ’90.

 

-Vreau să-ți spun că, din fericire, noi, artiștii plastici, care trăiam mai mult în atelier, nu am avut, nu am simțit mari constrângeri. Pe lângă libertatea interioară, fără de care un artist nu poate crea, atelierul era zona noastră liberă de impuneri, de conformism, de obediență la sistem. Sigur că exista și o artă de comandă socială, cu tematică realist-socialistă, cu portretele „conducătorilor iubiți”, dar nu erai obligat să te înregimentezi strict, puteai să te sustragi, într-un fel sau altul, și să-ți urmărești temele tale, propriile obsesii artistice. Asta dacă nu urmăreai vreun scop anume, dacă nu voiai să-ți atragi cine știe ce beneficii materiale, funcții, promovări, etc.. Eu am fost în acei ani destul de mult timp liber-profesionist, am trăit foarte modest, dar știu că se făcea și artă bună, adevărată, în afara comenzii sociale. Așa că, din punct de vedere al libertății de creație, anii de după 1990 nu mi-au adus cine știe ce noutate, dar schimbări în bine au fost, desigur.

 – Să le numim pe câteva.

 – Uite, faptul că am putut să ne mișcăm liber, să ne asociem cum vrem, cu cine vrem, fără cenzură, supraveghere, interdicții. Eu, de pildă, am călătorit și în acei ani, am avut șansa să obțin o bursă în Italia, la un moment dat, dar ocazii de genul acesta erau foarte rare. Or, pentru un artist, călătoriile de documentare, contactele cu alte civilizații, întâlnirile cu colegii de breaslă din alte țări sunt vitale. Ele înseamnă surse importante de inspirație, de îmbogățire a imaginarului, a spiritului. Schimburile acestea culturale au rostul lor, sunt binevenite, iar prieteniile legate între artiști sunt foarte frumoase și productive în planul creației. Așa că, în perioada recentă, având posibilitatea să ne mișcăm liber, fără „prețioase indicații” venite de sus, am primit noi membri în filiala locală a UAP, care a devenit mai puternică și s-a revigorat, am invitat artiști străini în Tabăra de la Tescani, conferindu-i statutul de internațională, am inițiat „Saloanele Moldovei” cu frații de peste Prut. În general, în noul climat de liberate și de deschidere, am făcut niște lucruri bune, am progresat într-o direcție benefică.

– Mă gândesc și la faptul că, în acești ani, s-au editat multe albume de artă, cataloage, cărți de profil, îmbogățind informația din domeniul artelor vizuale, făcându-i cunoscuți publicului pe creatori. Aveți și dumneavoastră câteva superbe albume apărute în anii din urmă. Care vă plac în mod special?

 

-Desigur, cel scos la Editura Dana Art din Iași, și celelalte două, în format mare, de la Eurogama Invent București. Sunt albume făcute profesionist, cu știință și atenție la toate componentele unei astfel de tipărituri. Țin foarte mult apoi la ediția bibliofilă editată la Awa Trade CO LTD, sub îngrijirea cunoscutului colecționar ieșean Emil Stratan. Care deține o galerie în Iași, Eleusis, unde am participat la câteva interesante întâlniri între artiști, plasticieni, scriitori, muzicieni, și medici sau oameni de alte profesii, pasionați de artă. Am trăit acolo clipe frumoase, memorabile.

-Am să vă întreb însă și care vă sunt dezamăgirile legate de anii de după Revoluție. Ce ați fi vrut să se întâmple și nu a fost să fie?

 

– Cred că știi, pentru că am mai vorbit despre asta. Îmi pare foarte rău că Bacăul nostru nu are mai multe case memoriale, pentru că aici au trăit și au creat pictori valoroși, ca Nicolae Vermont, Ion Diaconescu, Dimitrie Berea, mai multe galerii de artă și învățământ superior artistic. Pentru care s-a făcut un început, a existat o facultate din cadrul Universității „Mihai Eminescu”, Botoșani, cu sediul la Iași. Eu am fost decanul facultății respective, dar visul nu a ținut mult.

 

– Acum, la venerabila vârstă pe care o aveți, și după o viață rodnică, împlinită, în care ați creat o operă bogată, inconfundabilă, la ce mai visați? 

– La seninătate, la liniște și armonie. Arta autentică nu e un divertisment facil, ea este o căutare neîntreruptă a frumosului și a adevărului, a nedescoperitului. Și, de aceea, te ține mereu în alertă, cu simțurile treze. E o meserie grea, pentru că trebuie să lucrezi în fiecare zi dacă vrei să construiești trainic, să lași ceva în urmă. Acum, lumea e superficială, prea grăbită, vrea distracție, satisfacții imediate, să fie surprinsă, provocată, așa cum sună niște reclame, pe care le tot auzim. Or, eu mi-aș dori să nu ne pierdem dimensiunea spirituală, identitatea, să avem sisteme solide de valori, să cultivăm prietenia, pacea, să împărtășim speranțe, vise, să putem trăi și lucra apărând adevărul și frumusețea.

 



PUBLICITATE