Cronicari ai vremurilor noastre, așa îi numea marele Will pe actori. În timp ce despre teatru spunea că este „oglinda lumii”. S-a mai scris despre actori ca despre niște „mimi ai efemerului”, „Don Juani ai clipei”, aceste ziceri părându-mi-se foarte frumoase și expresive.
Dar am auzit odată pe cineva vorbind despre actori cum că sunt făcuţi din bucăţi, și nu am prea înţeles sensul. Sigur, mă puteam gândi la mulţimea de personaje cărora le dau viaţă de-a lungul carierei, la diversele ipostazieri etc. Unora, toate aceste metamorfoze le pot tulbura percepţia realităţii, cauzându-le probleme de identitate. Dar eu am cunoscut şi actori care sunt, cum se spune în popor, oameni dintr-o bucată. Aşezaţi, chibzuiţi, raţionali, cu bun-simţ și cu demnitate, cu măsură în ceea ce fac. Oameni implicați, responsabili, creatori liberi să aleagă, și nu doar niște instrumente docile în mâinile unui regizor. Victor Rebengiuc, Dorel Vişan, Marcel Iureș, de pildă, cred că fac parte din această categorie. În plus, Dorel Vișan are și talent literar (și mai sunt, în breasla actoricească, și alții înzestrați cu darul scrisului; Mircea Diaconu, Olga Delia Mateescu, regretatul Mircea Albulescu îmi vin acum în minte), mărturie stând cărţile publicate. Şi când dau interviuri spun lucruri de substanţă, nu flecuşteţuri care se evaporă imediat după ce ai citit materialul. Dorel Vişan, într-o mărturisire de sine apărută, acum câțiva ani, în revista „Esquire”, face câteva referinţe interesante la teatru şi la profesia de actor. Voi nota câteva dintre acestea: „În teatru, după ce s-a terminat piesa, trebuie să nu te poţi ridica de pe scaun trei secunde, să taci şi să pleci cu un gând”; „Sunt supărat pe mine că nu pot să fiu ca lumea asta. Ca actor, mă adaptez fiindcă asta îmi e meseria şi am uşurinţa de a-mi schimba felul de a fi, dar în suflet rămâne o zonă care este imuabilă şi care rămâne cinstită şi curată. Ca lumea pe care am cunoscut-o de mult, care era mai săracă şi mai modestă, dar avea suflet. Lumea de astăzi nu mai are suflet”. Dorel Vişan mai spune că dintre cele peste șaizeci de destine, întrupate pe scenă sau pe ecran, reţine doar câteva (deşi s-a apropiat cu iubire de toate personajele), considerate fundamentale, cum ar fi personajul lui Creangă. Are dreptate, pentru că în memoria spectatorilor el va rămâne pentru totdeauna sub chipul marelui povestitor de la Humuleşti.
Mi-au plăcut multe dintre confesiunile şi convingerile domnului Vişan, ajuns acum la vârsta sfătoşeniei (este octogenar, dar e tot verde), felul direct în care gândeşte, sensibilitatea, discreţia, echilibrul. Poetul din el ne aminteşte despre nevoia de frumos şi de decenţă în viaţa personală, arătându-se cât se poate de mâhnit de ce vede în jurul său. Adică dragoste pusă pe gard precum cârpele la uscat, prea multă sexualitate şi exhibiţie televizată, care nu sunt altceva decât „o formă de îndobitocire şi de anulare a celor două aripi, pentru că suntem nişte îngeri cu o singură aripă şi nu putem zbura decât dacă ne îmbrăţişăm”. După atâtea mizerii, dejecţii şi obscenitate publică de care avem parte zi de zi, cred că astfel de cuvinte mişcătoare ne aduc un aer proaspăt şi ne primenesc fiinţa lăuntrică.
Închei, tot cu o vorbă a lui Dorel Vișan, tulburător de frumoasă și adevărată: „Teatrul este un vidanjor de suflete, le curăţă”. Mergeți mai des la teatru, și veți simți această purificare despre care vorbeau și gânditorii din antichitate.


PUBLICITATE

Alte articole