E vară, și eu am mai mult chef de povești ca niciodată. Mai ales când nu pot să plec nicăieri, și rămân în oraș, pentru că am treabă, literatura e ca un fel de hotel de lux pentru mine. Mă îndrăgostesc de câte o carte și călătoresc cu ea în timp, străbat locuri necunoscute, mă împrietenesc sau nu cu niște personaje, traversăm împreună o serie de întâmplări, ne adâncim în analize psihologice, în fine, totul e nou, captivant.

De vacanțele de vară de odinioară, mai ales de cele din vremea liceului și a studenției, mă leagă amintirea unor lungi și pasionate lecturi, făcute într-o dulce trândăveală de zi, mult prelungită apoi în nopțile calde și tandre. Așa am citit, savurând pur și simplu fiecare frază, cele treisprezece volume din „În căutarea timpului pierdut” (apărute în BPT) de Marcel Proust, ascultând șansonete (pentru delicioase sinestezii) cu Edith Piaf, Aznavour, G.Brassens, J. Brel (ah, ce dramatic suna „Ne me quitte pas”!), Yves Montand ( „Le temps des cerises” și „Les feuilles mortes”). Am fost prizoniera lui Proust, altfel decât Albertine, și vara aceea a fost una de poveste, nu am s-o uit niciodată. Din păcate, cu greu mai regăsesc starea aceea aproape paradisiacă, pe care mi-o transmitea refugiul în lumea cărților.

Avea atât de multă dreptate Philip Roth, spunând: „ Literatura impune minții o stare care a dispărut între timp. Pretinde liniște, o anume formă a izolării și concentare susținută în prezența unui obiect enigmatic”. Dar câte binefaceri îți aduce izolarea de care amintea marele scriitor recent dispărut, ce multă seninătate dobândești departe de zgomotul lumii dezlănțuite, în care toți vor ceva, au un interes sau mai multe, vrând să stăpânească, să controleze ceva. Da, din păcate s-a mai stins unul dintre scriitorii care ne-a luminat viața de cititori împătimiți. Cei care-i știu cărțile, amintesc câteva dintre ele: Pata umană, Pastorala americană, Operațiunea Shylock, Complexul lui Portnoy, Complotul împotriva Americii, Viața mea de bărbat, Povestea lui Orișicine, Contraviața, privesc și înțeleg altfel tot ce se petrece în jurul lor, au un fel de înțeleaptă detașare. Personajele lui, puternice, greu de uitat, întipărindu-ți-se pentru totdeauna în memorie, au schimbat fața literaturii americane, așa cum au făcut și alți uriași ai prozei de dincolo de Ocean, Saul Below și John Updike.

M-am uitat prin presa culturală la ce s-a scris după dispariția lui Roth și, din articolele la care m-am oprit, am reținut tonul cumpănit, echilibrat, lipsa de patetism, de grandilocvență. N-am găsit „enormități dulcege”, care ar fi fost imposibile (după cum mărturisește un critic literar, poet, prozator și editor) atâta vreme cât păstrezi vie în fața ochilor imaginea lui Roth, cu privirea lui pătrunzătoare „agresivă ca a unui boxer care încearcă să-și intimideze adversarul înaintea meciului”. Am acum în față poza aceea, având senzația că Roth mă privește direct, transmițându-mi un sentiment de putere, de curaj. Știu că, într-o discuție cu un confrate, Paul Auster, Roth susținea, acum ceva timp, că suntem într-o cultură a atenției de scurtă durată și că, inevitabil, romanul va dispărea. E ca „un animal pe moarte”.

Eu sper să nu fie așa, pentru că avem mereu nevoie de povești, mai ales de unele exemplare, care edifică spiritul, îl îmbărbătează, menținându-l viu, în stare de atac. „La atac! La atac!”, așa se îndemna scriitorul în tinerețe, în fața oglinzii, în fiecare dimineață, când se lua la trântă cu scrisul, intrând în luptă împotriva ipocriziei, a minciunii, a falselor idealuri, a lașității, a compromisurilor, a inepției, a absurdului etc.

În vara asta, îmi voi petrece o bună bucată de vreme recitindu-l pe Philip Roth, un uriaș al literaturii, blând și sarcastic, lucid, neîndurător, complex și profund.