În ziua aceea fatidică, eram la Piatra Neamț, la Festivalul de Teatru, mă întorsesem târziu, în noapte, la hotel, după un spectacol, când primesc un mesaj de la Elisabeta Pop, de la Oradea, Vetuța, cum o cunosc toți oamenii de teatru, care îmi scria că este total răvășită de când a aflat că Pino a plecat dintre noi. „Dar eu nu pot să cred asta”, așa se încheia mesajul. Nici mie nu-mi venea să cred, eu mă gândeam deja la evenimentele toamnei, la deschiderea stagiunilor, la Festivalul Național, unde avem să ne întâlnim, colegii din țară, să vedem spectacolele cele mai bune, să participăm la colocvii, lansări de carte, vernisaje de expoziții etc. Evenimente de la care Ion Caramitru, președintele uniunii noastre, era nelipsit. Neașteptata plecare a lui ne-a tulburat mult.

Mai cu seamă că, puțin înainte ne-a mai părăsit un personaj important, care făcuse mult pentru mișcarea teatrală independendă din România, Voicu Rădescu, directorul Teatrului Luni de la Green Hours. Mare iubitor de jazz (a făcut un club care a devenit celebru în capitală), de artă și de artiști, generos și vizionar, el i-a găzduit, în cafeneaua lui de la subsolul de pe Calea Victoriei, pe mulți dintre regizorii, dramaturgii și actorii noului val, cu spectacolele lor de avangardă. Întâlnirea cu el a fost providențaială pentru mulți dintre aceștia, iar Green a devenit un loc legendar. Am fost, odată, într-un juriu împreună, la Buzău, la un festival al liceenilor, și țin minte că ne-a pus muzică de jazz, cât am stat la o cafea, după ce am deliberat. Piese cu preferații lui, Ben Webster și Coleman Hawkins cu „La Rosita” sau Addullah Ibrahim, dar și rock, cu Iron Butterfly și „In-A-Gadda-Da-Vida”. Minunat!  Era un mare visător, Voicu, boem incurabil, idealist, altruist, un om eminamente liber, entuziast. I-a inspirat pe mulți și a oferit, cu mare noblețe, o șansă tinerilor artiști care voiau să iasă în lume, să se exprime, să fie văzuți.

Prima dată când mă gândesc la Ion Caramitru îmi vine în minte Hamlet-ul lui, din spectacolul, unul extraordinar, subversiv, făcut de Tocilescu, la Bulandra, în 1985. Era foarte frig în sală, la Grădina Icoanei, aproape că am înghețat în cele cinci ore, cât ținea spectacolul, cu paltonul pe mine fiind și căciulă de blană pe cap, dar totul era incandescent pe scenă, uluitor, așa că priveam fermecată. Caramitru era îndrăgostit de Shakespeare și a jucat multe personaje din piesele sale, ultima lui creație fiind Prospero din „Furtuna”.
Îl iubea mult, înțelegându-l, în profunzime, pe Eminescu, de unde inegalabila lui știință de a-i rosti poezia, superbele lui recitaluri făcute în compania unor minunați muzicieni. În tot ce făcea nu lăsa rest, se implica, nu se economisea defel, era acolo cu întreaga lui făptură, cu gândurile, cu sentimentele, într-o ardere cu flacără albă. A făcut multe lucruri bune, unele chiar excepționale, nefiind însă ferit de detractori, așa cum se întâmplă mai ales la noi, dar a avut forța interioară și eleganța de a nu se coborî la nivelul acestora. A sprijinit tinerii, deschizându-le ușile Teatrului Național, și a avut grijă (prin programele speciale de la UNITER) de seniorii teatrului, pentru ca ei să-și continue viața în demnitate.
„Plecarea lui Ion Caramitru lasă un gol imens ale cărui proporţii şi semnificaţii se vor vedea în timp. Abia atunci se va contura amplitudinea personalităţii sale, dimensiunile ei neobişnuite. Abia atunci se va releva dimensiunea reală a pierderii noastre…” Acesta e finalul mesajului UNITER, atât de adevărat în ceea ce transmite.

 



PUBLICITATE