Am citit undeva că regele Solomon îl implora pe cel veşnic să-l binecuvânteze cu o inimă inteligentă. Ceea ce este opusul unei inteligenţe pragmatice. Pornind de la această rugă, un eseist francez, Alain Finkielkraut, a scris o carte foarte interesantă, care se intitulează chiar aşa „O inimă inteligentă”.
Şi îşi argumentează astfel demersul: „La sfârşitul acestui secol devastat de fărădelegile cumulate ale birocraţilor, adică de o inteligenţă pur funcţională şi de posedaţi, adică de o sentimentalitate sumară, binară, abstractă, suveran de independentă faţă de singularitatea şi faţă de precaritatea destinelor individuale această dorinţă de a fi înzestrat cu perspicacitate afectivă şi-a păstrat întreaga sa valoare”.


PUBLICITATE

Nu se ştie dacă Dumnezeu i-a împlinit aprinsa rugăminte a celui mai înţelept rege biblic. Pentru că El păstrează tăcerea, privindu-ne din înalt. Nu răspunde, nu iese din rezerva lui, nu se amestecă, nu intervine în treburile oamenilor. Dar autorul cărții nu vrea să creadă că suntem părăsiți, aşa cum susţin necredincioşii, liber cugetătorii, scepticii şi cinicii de profesie. Prea îi umpleam agenda, spune eseistul, aşa că El ne-a abandonat nouă înşine. Şi atunci, cui îi mai putem adresa ruga binecuvântării cu o inimă inteligentă? Alain Finkielkraut are un răspuns foarte frumos la această întrebare, spunându-ne (şi încercând să ne convingă prin cartea sa) că literatura, artele ne pot ajuta să descifrăm câte ceva din enigmele, din misterele lumii. Prin medierea lecturii şi prin reflecţie putem ajunge la o înţelegere superioară a rostului nostru în lume, aşadar. Dar nenorocirea vine de acolo că noi, oamenii, am început de la o vreme să nu mai simţim lipsa nimănui. „Într-o bună zi lumea o să dispară şi voi o să aflaţi asta de la televizor”, sună o replică dintr-o piesă contemporană.

Şi asta pentru că suntem din ce în ce mai înstrăinaţi, mai indiferenţi, mai individualişti. Ne amintim de lucrurile bune, frumoase, umane, în fond, numai cu anumite ocazii. Vorbim despre suflet, generozitate, apropierea creştină de celălalt şi ajutorarea lui la nevoie, despre solidaritate, înţelegere, armonie numai cu prilejul unor sfinte sărbători. Le bifăm, facem risipă de vorbe, de urări, dar în noi nu se schimbă nimic. Trec sărbătorile, marcate în primul rând prin plăceri pur materiale, prin distracţie, şi oamenii rămân la fel de învrăjbiţi, de divizaţi după propriile interese.

Egoismul triumfă mereu, la fel, insensibilitatea. Şi tot hârâindu-ne între noi, cu antipatii, animozităţi, bălăcărindu-ne, bucurându-ne de răul altuia, nu ajungem nicăieri. Dacă am avea inimă, şi nu oricum, ci una inteligentă, lucrurile s-ar schimba, cu siguranţă. Am fi mai perspicace, am pătrunde sensul lucrurilor, am deveni solidari şi am trece la acţiune, am refuza să rămânem spectatori la propriul destin, lăsându-i pe alţii să hotărască pentru noi. Pentru că „noi facem realitatea”, putem alege şi decide cum vrem să trăim.

Și putem să o facem frumos, ocupându-ne timpul cu lucruri care să ne hrănească sufletul și mintea deopotrivă, să ne înalțe. Să nu lăsăm cinismul, îngustele interese, oportunismul, lăcomia și lașitatea să intre în viața noastră și să o strice. Mai bine deschidem larg ferestrele unei nedomolite curiozități față de mersul lumii și al cunoașterii, față de artă, căutând acele lucruri și întâmplări care ne aduc bucurie. Cine are o inimă inteligentă, va ști să le găsească.

Alte articole