În primul meu an de lucru într-un teatru, l-am cunoscut pe Ștefan Oprea, unul dintre cei mai valoroși și prețuiți oameni de teatru din țară. Asta se întâmpla acum vreo patruzeci de ani, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani. În timp, ne-a unit o frumoasă și tandră prietenie intelectuală, Ștefan Oprea având și un fel de paternă afecțiune pentru mine, dată fiind diferența mare de vârstă dintre noi. L-am admirat și l-am îndrăgit, învățând mereu câte ceva de la el.
Avea o cultură întinsă și stăpânea mai multe domenii, era scriitor, dramaturg, fusese șef de revistă, era un critic de teatru și de film pasionat și, în anii mai târzii, devenise un foarte apreciat profesor universitar de istoria teatrului. Structural, Fănică, așa cum îi spuneam noi, cei apropiați, era însă poet, sensibil, cu un suflet mare, cu avânturi romantice. De fapt, așa și debutase în literatură, cu versuri. Mi-l amintesc recitând, știa sute de poezii, avea o memorie extraordinară. Știa și o mulțime de întâmplări și anecdote din viața literară și teatrală, dar îi plăceau și sportul, și vânătoarea, având o tolbă de povești din zona asta, în fine, conversația cu el era întotdeauna bogată și încântătoare. Ne vedeam, periodic, la premierele și la festivalurile de teatru unde eram invitați.
Am în față una dintre cărțile sale, intitulate „Pas la pas prin festivaluri”, în afectuoasa dedicație amintindu-mi de pașii făcuți, adeseori, împreună. Stăteam la aceleași hoteluri, un grup de critici, din Iași, Cluj, Timișoara, Oradea, Târgu Mureș etc și plecam cu toții spre spectacolele pe care urma să le vedem, discutând apoi despre ele pe drumul de întoarcere, târziu, în noapte, pentru a ne continua diminețile, la micul-dejun, subiectele teatrale și nu numai. Într-o perioadă, Ștefan venea mai des însoțit și de Anca-Maria Rusu, fiica lui, acum o distinsă profesoară universitară la Academia de Arte „George Enescu” din Iași, având funcții de conducere și un program foarte încărcat, așa că ne-am văzut mai rar în vremea din urmă. Dar știu ce legătură strânsă era între tată și fiică, dragostea imensă și respectul reciproc fiind evidente și emoționante. Se înțelegeau perfect, comunicând în permanență. De altfel, au și lucrat mult împreună, fiind co-autori în elaborarea mai multor volume. Mi-e atât de greu să mi-i imaginez altfel decât împreună!
Acum, când Ștefan Oprea nu mai este printre noi, îi mângâi cu ochii și cu mâinile cărțile pe care mi le-a dăruit și rememorez clipele petrecute împreună, clipe de teatru și de viață. I-am fost recunoscătoare că a semnat prefața la prima mea carte de teatru, că a recomandat-o, extrem de călduros, și pe a doua cu însemnarea de pe coperta acesteia, și că scris cronici despre ele. Avea atât de multă căldură umană și generozitate, că era imposibil să nu-l îndrăgești! Când venea la Bacău, la „Gala recitalurilor dramatice” (despre care a scris în repetate rânduri ample cronici) și avea foști studenți participanți, aceștia se grăbeau să-l salute entuziaști pe dom’ profesor, iar el vorbea despre ei cu multă afecțiune, urmărindu-le atent, cu privirea pătrunzătoare a pedagogului de vocație și a criticului, evoluția profesională.
I s-au jucat, la Teatrul Bacovia, două piese, „Dubla disparițe a Marthei M.” și „Plus sau minus viața”, și a colaborat la revistele Ateneu și Vitraliu. A fost laureat al unor importante și onorante premii și distincții, încununat cu Premiul UNITER pentru întrega activitate, și a lăsat o operă întinsă și valoroasă. Ștefan Oprea era un critic pe care se putea conta, serios, exigent, dar care-și formula rezervele cu maximă civilitate, fără note abrazive. Deloc conservator, dimpotrivă, era un spirit deschis la nou, la experimentele tinerei generații, ale celor din teatrul independent, comentându-le, cu multă înțelegere, cu pertinență, producțiile.
Plecarea lui dintre noi mă întristează profund. Se subțiază rândurile criticilor de teatru activi, pasionați de profesie, care sunt din ce în ce mai rari, iar eu am pierdut un bun și vechi prieten.
