L-am auzit odată pe un bărbat spunând, cu maximă suficiență și emfază, combinate cu un narcisism evident și cu o supradoză de egoism că, într-o căsnicie, e nevoie de sacrificiu. În favoarea domnului, of course ! Asta mi s-a părut cumplit de nedrept și de revoltător, fiind o mostră de gândire patriarhală „profundă”, chiar primitivă, după părerea mea. Deși, în fapt, lucrurile cam așa stau.

O femeie este socotită, cel mai adesea, un fel de anexă a bărbatului, e soția, mai exact nevastă-sa, amanta, pupila, etc. Și dacă are personalitate, spirit de independență și, în plus, demnitate, e vai și amar de ea, va plăti scump pentru asta.
Imi vine în minte o secvență dintr-o comedie americană (conținând o pledoarie implicită pentru nevoia de înțelegere reciprocă și de tandrețe într-un cuplu), în care o tânără femeie îi povestește unei prietene ce tip de relație are ea, exprimându-se cât se poate de plastic: „al meu mă iubește ca pe o telecomandă, doar atâta timp cât poate apăsa butonul care-i place”.

Cam ăsta-i adevărul aproape general, și el ține strict de un anume machism foarte răspândit în spațiul nostru mioritic. Pe aici, pe la noi, la patriarhali, femeia nu-i om. De unde și foarte explicita zicere: pe drum trecea un om și-o femeie. Aceasta, mergând musai în urma bărbatului, pe care, de altfel, trebuie să-l urmeze orbește în tot și în toate. După o lege nescrisă, respectată de cei mai mulți bărbați, unii dintre aceștia cu pretenții de oameni culți. Cultură care e mai mult de paradă, pentru făcut impresie, folosită fiind pentru obținere de statut social, privilegii, funcții, și doar atât, ceva cu rol ornamental. Pe când cultura adevărată este doar cea asimilată, interiorizată, devenită un modus vivendi. Sunt persoane care au citit relativ mult, au făcut fișe, știu și reproduc frecvent câteva citate, dar, paradoxal, rămân iremediabil inculți, inși lipsiți de sensibilitate, de generozitate.

La ei, cultura afișată doar ca un panaș n-a dus la o rafinare a tuturor simțurilor, sentimentelor, la o înțelegere superioară a lucrurilor, la o larghețe sufletească. Au rămas mărunți, meschini, subjugați de dorința de a fi cineva cu orice preț.
Ca femeie, dacă dai de un astfel de individ, egolatru, cu spirit de competiție, cu boala performanței, care se vrea mereu în prim-plan, nu prea ai șanse să fii fericită.

Și cel mai bun lucru pe care poți să-l faci este să fugi din calea unui astfel de rău, având curajul de a-ți alege singură viața pe care vrei să o trăieșși. Care poate fi liniștită, frumoasă și plăcută, chiar fără să dispui de cine știe ce mijloace materiale. Important este să dispui de tine, să alegi singură, în deplină libertate și fără compromisuri, ce anume vrei, ce te reprezintă, ce te exprimă. știtți cum suna deviza unor feministe de acum ceva vreme: „ Decât nefericite cu un bărbat în casă, mai bine nefericite singure”. Asta e parafraza unui proverb francez, care în traducere ar suna cam așa: mai bine singur(ă) decât într-o proastă companie. Accentul era pus însă pe ceea ce le dure ape ele, pe feministe.

Mă întorc la ideea cu sacrificiul, care pleacă de la mitul Meșterului Manole, pentru a spune că Anele moderne nu mai sunt de acord cu jertfa, refuzând să trăiască sau să moară pentru gloria altuia. Ele nu se mai lasă zidite pentru o construcție care nu le aparține, nu mai pot fi păcălite atât de ușor. Foarte bine dacă găsesc un Manole alături de care să se poată dezvolta ca personalitate și să construiască, orice edificiu își doresc, împreună, de pe poziții egale, cu „fair play”, respect, prețuire și sprijin reciproce, fără păcăleala cu sacrificiul.

Alte articole