Carmen Mihalache
Carmen Mihalache

Căutând, zilele astea, prin bibliotecă o carte rătăcită, pe care tot n-am găsit-o până la urmă, am dat, în schimb, peste La Bruyère cu ale sale „Caractere”, și m-am pus pe răsfoit. Citisem cartea mai de mult, știind și însemnările lui Teofrast despre cele 30 de caractere pe care acesta le descrie, dar, cum se zice mai nou, mi-am revizitat niște autori cunoscuți.

Așa cum fac ori de câte ori am nevoie de ceva solid, de repere, de certitudini. Și, tot întorcând, pe repede înainte, paginile, mă opresc la o reflecție mereu actuală, din nefericire: „Spiritul de discernământ e mai rar pe lume decât diamantele și perlele”. Și caracterele frumoase, cele pe care am vrea să le întâlnim mai des în viață, sunt la fel de rare, îmi zic. Într-o lume de mărunți aranjori, în care totul se tranzacționează, mai ales în interese personale, fiind pus pe tarabă, unde mai sunt modelele de caractere demne, puternice?

Caracterul fiind acea „construcție înălțată de fidelitate față de norma morală pe care cineva o împărtășește liber”. Este o definiție foarte exactă, pe care am descoperit-o mai de mult într-o carte a unui fin eseist foarte prețuit și drag mie, C.D. Zeletin. Este vorba despre volumul „Distinguo”, o admirabilă lectură, pline de învățăminte. Construcția caracterului, așadar, spune autorul, mai presupune respectul autorității personale și rezistența la presiunea influențelor. Carevasăzică, un individ care se aseamănă unei giruete, fiind mai tot timpul în bătaia vânturilor, care împrumută păreri de ici de colo, schimbându-și mereu comportamentul, atitudinea, nu poate fi cineva de încredere.

E o persoană cu instabilitate psihică, un caracter slab, urât. C.D. Zeletin ne amintește și originea, etimologia termenului caracter, care vine din limba greacă, de la verbul a grava, a scrie în piatră. Un om de caracter va avea, așadar, tărie de stâncă, și pe el te poți bizui, fiindcă în orice împrejurare, chiar potrivnică, sau mai ales atunci, el va da dovadă de consecvență morală. Nu va face lucruri reprobabile, își va păstra demnitatea și va urma, întotdeauna, calea adevărului și a dreptății. Față de temperament, opera naturii, caracterul este opera omului. De aceea este și mult mai prețios și mai rar. Nu o fac pe moralista, n-am eu destule puteri și calități pentru asta, dar îmi place să-i citesc pe marii moraliști din toate timpurile. Și să iau aminte la vorbele lor. Așa cum, atunci când sunt crunt dezamăgită de realitate, îmi bag capul într-o carte de poezie, ca să mă pot desprinde de tot ce-i rău și urât, adorând, cum spune poetul, „o fărâmă de suflet, asemeni unei trâmbe de flori scuturate.”

Apropo de discuțiile astea înfierbântate cu mahalaua și cu elitismul, cu „lumpen diaspora”, eu am oroare doar de mahalagismul sufletesc, am și eu fixațiile mele, și cred în rolul elitelor autentice (nu în fandoseala cu elitismul), fără de care nicio societate nu merge înainte. Să nu ne fie teamă de vorbe și să picăm în ieftine populisme, mai ales din lenea de a gândi. Fără elite adevărate, cu dragoste de țară, care să se implice în viața socială, să vină cu idei, cu soluții, cu scopuri de atins, precis trasate, cu o viziune coerentă asupra a ceea ce este de făcut, nu avem nicio șansă să ieșim din submediocritatea băltită a prezentului.

Alte articole