Definitia termenului este simplista. Ne intoarce in timp cu sute de ani, când stra-strabunicii nostri erau la fel de amenintati de razboaie, lacomie si saracie. Haiduc era românul, frate cu codrul, cerul si apa, care, razvratindu-se impotriva asupririi, traia in paduri, singur sau in cete, jefuindu-i pe bogati si ajutând saracii.
„Haiducii din Costesti” arata aidoma vajnicilor barbati, imbracati in portul popular, cu straie tesute si cusute in casa. Cu chimire din piele tabacita si caciuli din blana de miel, taiat de Paste. Au adunat, din zestrea satelor, bogatii imense. Folclor autentic. Doine, balade, strigaturi. Le ofera cu marinimie, celor adunati sa-i asculte, acompaniindu-se la nai, cobza, acordeon.
I-am cunoscut in urma cu trei ani, când au venit la Bacau, sa sustina un concert omagial, la Centrul „George Apostu”, cu prilejul comemorarii marelui scriitor si om de stiinta din Republica Moldova, Andrei Vartic (1948-2009). Cum trei dintre membrii formatiei sunt pescari cu acte in regula, si Insula era aproape, nu ar fi refuzat provocarea, de a se odihni un ceas, cu undita-n mâna, daca programul vizitei, bata-l vina, nu ajungea sa devina asa de comprimat. Totul a ramas atunci, la stadiul de promisiune.
Lacul de la Costesti
Important e sa nu uiti! La inceput de an le-am facut o vizita, in localitatea lor de bastina, comuna Costesti, dincolo de Prut. Comunitatea este mentionata documentar din anul o mie cinci sute saptezeci si trei, numarând in prezent peste unsprezece mii de suflete. Lacul, alimentat de râul Batna, nu era inghetat. Eram pregatiti de o copca, insa vremea noroioasa si rece nu a tinut cont de intentiile noastre. Asa ca, impreuna cu alti prieteni, ne-am asezat la o masa… haiduceasca. Veselia da tonul ritmului. Gazdele ne-au alungat, pe nesimtite, oboseala. Au inceput sa cânte cu har. Balade si doine stravechi. Ofuri, diamante de intelepciune, transpuse in versuri. Indemn la iertare, dar nu la uitare. Cu parul de pe mâini, zburlit perie, nu aveai cum sa nu-i aplauzi.
La intrebari… instrumentele
De câtiva ani, grupul este format din cinci membri. De ce? Raspunsul aveam sa-l aflu mai târziu. Au acceptat toti sa ma dumireasca, raspunzând intrebarilor legate de viata personala. Dar când, vorbind de cobza, am abordat partea cu struna… Acordurile au inceput sa sune diferit. Provocare pentru a le percepe tonalitatea, adâncimea, umiditatea. Si la lanseta se pun clopotei.
Cobza si acordeonul
Ion Sârghi, saizeci si cinci de ani. Cânta de mic, la acordeon. A intrat in formatie acum unsprezece ani. „Nu pescuiesc! Da-mi place pestele, prajit si cu mujdei de usturoi”. Simt ca struna trebuie ciupita.
Gheorghe Irimie, patruzeci si unu de ani. Cobza. A terminat colegiul de arta si s-a apucat de cântat din nouazeci. „Pescuiesc de când eram copil. Prima data am mers in satul meu, la iazul din Danceni, cu undita. Cel mai mare peste pe care l-am prins… daca avea sapte sute de grame. Erau pesti. Multi. Da’ mici. Nu am facut din asta o pasiune.” Insist si se simte progresul.
Toba mica, cornetul… trompeta
Emilian Nartea, saizeci si patru de ani. A inceput sa cânte de când era elev, in fanfara scolii. De profesie inginer agronom. „Numele de Nartea nu-i de pe-aici. Am inteles ca provine de pe undeva, de pe la Satu Mare, Baia Mare. Dinspre unguri. Multi imi spuneau « Mai! Tu prea semeni cu neamtul. Esti prea punctual, te si tâi de cuvânt?!» Da! Cânt de când ma tin minte, dar nu asa, ca artist.” La instrument? „ La fanfara, cu trompeta. Asa vroiam. Dar eram mai mic decât masa. Vroiau sa ma dea afara. Invatam tare ghine si n-aveu incotro! M-au primit si mi-au dat de ales. Sa bat toba. Cea mica! Si-am batut-ooo! Mult! Pâna m-au primit la cornet.
Dupa facultate, m-am intors. Cu indreptare (repartitie). Când am fost ales primar, am organizat aici un cor…, de o suta douazeci de persoane. Nu l-am putut mentine! Asa ca am ramas cu Haiducii. Asta acu’ zece ani. Imi place tare sa pescuiesc. Da’… nu izbutesc totdeauna. Nu-i vreme. Lucrez ca specialist, la Directia Agricola. Sunt si fermier. Avem in comuna un iaz frumos, administrat de o societate pe actiuni. As merge mai des. Eheii! Ma trezam la patru dimineata. Cu undita, aici la lac. Se mai pescuia si cu plasa, cu vologul, dar cu astea mai mult pe lacul Manta, lânga Prut. Ala era mai populat. Bine… ! Mergeam cu cumnatii, cu tata socru, cu barca… Na! Poarta lui tata socru iesa drept in balta Prutului. Numai ca mie tot cu undita imi placea. Aveam botusoare din alea, de mamaliga, ciuciulete pe cârlig, si cu alea dadeam.”
Câteva fatuci, sa intru in ton, imbracate in strai popular, servesc musafirii. Suntem in casa de gospodari. „Acu’ nu izbutim cu timpul. Este o zona turistica foarte frumoasa. Cea mai mare captura a mea? Eu o socot la cantitate, nu la greutate. Am prins intr-o toamna, nu mari, da’ undeva la vreo doua sute si ceva de pesti, cu undita. Asa, cam de un sfert de kil bucata. Cum aruncam, cum scoteam. Multi tare! Dupa cum vedeti, suntem foarte solicitati. La zile festive, sarbatori, festivaluri peste hotare. Cu vânatoarea nu ma-mpac. Imi place deosebit de mult fauna. Si va spun de ce. Cândva, era aici o gospodarie agricola mare, frumoasa. Si lucram ca agronom. Multe salbaticiuni in padurile din jur. Când ieseam pe deal… vedeam caprioare. Erau si cerbi. Tapi, cu câte cinci-sase ciute. Caprioare, din alea pestrite, patate. O frumusete rara. Ei! Cum sa impusti asa ceva. Si eram in comisia care verifica vânatorii. Ii instruiam cum sa protejeze fauna. Ma indemnau : «hai cu noi!» Nu m-am indurat. S-am auzât, mai târziu, ca cineva le-o impuscat… Eu ma mai ocup si cu altoitul. Dar… numai la trandafiri. Am o gradina frumoasa!”
Fluieras de lemn
Gheorghe a lui Alexandru Matei. Badia cu naiul. Il confectionase in urma cu trei saptamâni. „Da alte tonuri daca e gâdilat si de mustata”. O are alba si stufoasa. Dascal. Profesie de suflet. Simplu director de scoala (de muzica), micuta, cum ii place sa spuna. Aici isi fac studiile saizeci si sapte de elevi, care invata sa cânte la pian, vioara, acordeon, nai, fluier si altele. Sagalnic, voie mare. „Sunt de prin secolul trecut. De când cineva abia zbura in cosmos. Eu atunci m-am nascut. In saizeci si unu. Cânt de când ma stiu. La instrumente din lemn, din astea traditionale, românesti. Toate facute de mine. Fluier, ocarina, cimpoi, nai. Multe! Nu le-am socotit.
De fapt n-am facut nicio scoala – pâna a face una serioasa. Asa era timpul. N-am avut carnet. Dar scoala am facut-o la mama, la tata, la bunei, la strabunei. Pe prispe, prin sat. Prima chemare a fost… ce-am avut la-ndemâna… armonica. Cu lacul e alt cântec. Nu iubesc si nu pescuiesc pestele din iaz. Imi place cela din tigaie. Nici vânatoarea. Sunt cu Haiducii, dar nu iubesc armele. Astea ii plac lui Putin si… de-ai lor. Cu toate ca am facut scoli cu grade si sunt fost ofiter al armatei sovietice. Nu are nicio vina instrumentul muzical ca seamana cu tava de pusca. Ma straduiesc sa-i indemn pe copii sa invete. Sa pastreze stilul clasic, dar sa se apropie si de traditii, de folclor.” L-am rugat sa-mi mai spuna odata numele, sa-l scriu corect. „Vrei sa-l zic tot, complet? Gheorghe a lui Alexandra si Alexandru Matei, parinti, si a lui Paval si Petru, Irina si Ecaterina, bunei ai mei fiind. Sa-ti zic si strabuneii?” El si cu seful grupului sunt frati. Nascuti in aceeasi luna, august. Ani diferiti, zodii diferite. „Frate-miu e leu. Eu, fecioara. Tudore! ii mai zic. Nu vreu sâ ma sfadesc cu tini. Dupa cinzeci de ani… nu stiu dac-om mai avea timp sa ne-mpacam! Nu vezi cum se muta iar granitâli!”
L-am lasat la urma pe liderul formatiei. Discutia se amâna. Grupul este asteptat, pentru un frumos schimb cultural, la o vila cu nume ecologic. Tudor Grigorita imi promite ca vom avea timp de discutat, acolo. Sunt onorat ca sunt invitat. Ce-ati fi ales in locul meu? Sa nu merg !
Continuare, in editia viitoare.
