„Geometria se întâlneşte cu poezia”, a spus-o Ion Barbu. Mulți se vor întreba… cine a fost ăla? Trecem zilnic, preocupați sau rupți de lume, pe lângă niște clădiri – imense în viziunea unui copil. Loc de distracție sau de sărbătorit evenimente, în și prin preajma lor, pentru cei mari. Sunt săli destinate orelor de antrenament, transpirație și adrenalină, pentru sportivii care pot și doresc să facă performanță. Pentru mulți băcăuani sunt ca niște cazemate în care nu au pătruns niciodată. Merită reamintită, ca într-o poveste, apariția lor.

Logică de arhitect

„Nu știu dacă mai interesează pe cineva ce și cum s-a construit. Asta e durerea mea. Bine, în afară de cei cu părul alb. Scara valorilor s-a cam…” și un gest al mâinii sugerează o rotire de poli. „Au fost vremuri care ne motivau. Motivația era să realizezi lucruri frumoase! Și mai frumoase! Să te depășești permanent. E un limbaj de lemn la ora asta, dacă spun acest lucru. Dar un om care își dorește să-și facă în viață o carieră – mă bucur că sunt tineri care o fac – fără această dorință de a te autodepăși continuu, continuu, nu se poate!”
Mă aflu în biroul unui arhitect renumit, Viorica Novac, la etajul opt al unui bloc construit pe la mijlocul anilor ’70. Prin geam se deschide o vedere panoramică, spre ceea ce era altădată Strada Mare, cu oaza de acoperișuri peticite, flancate de tarabele pieței. Astăzi, blocurile de pe Str. Mihai Viteazu și parcarea din spatele Teatrului.

Doar Str. Iernii și-a păstrat denumirea. Dorința de a conserva acel loc pitoresc, cu aer medieval, de confluență și schimb intercultural, sat – oraș, țăran – meșteșugar , negustor – antreprenor, a existat din partea arhitecților care trasau liniile urbanistice ale viitorului oraș. Nu pot să nu preiau o frântură dintr-un interviu realizat în 1974 de către profesorul Ioan Neacșu, la o „masă rotundă” organizată sub auspiciile Revistei Ateneu. Tema era una la modă în Occident: „Arhitectul – un optimizator al environnementului”. Au fost invitați la discuții arhiecții Viorica Novac, Rozela Georgescu și Gheorghe Nistor. Interviul, considerat poate prea avangardist și mai puțin proletar, a devent public… abia în 2008!

Viorica Novac avea atunci, când s-a realizat acel interviu, 28 de ani, speranțe și visuri că noul și vechiul vor coexista. Citez: „Cunoscuta «Strada Mare» probabil se va păstra, va fi renovată şi se va construi o zonă comercială tradiţională, care să evoce Bacăul de altădată.” N-a fost să fie! După 55 de ani de activitate, zâmbește cu acel umor transmis empatic – de om trecut prin multe – când întreb cum și-a imaginat prima dată că va arăta Ansamblul sportiv din imediata apropiere a Stadionului. L-am denumit „groapa cu adrenalină”, ca să uit cum arată iarna, cu munții de zăpadă și gunoaiele adunate din oraș.

Proiectantul, doctor de suflete

Totul se făcea în colectiv. Fiecare își aducea aportul la realizarea unui anumit obiectiv. Totuși trebuia să fie cineva care să îl inițieze, creeze, să răspundă pentru el. „Oamenii depind în procent de 88% de gândirea unui architect. Ne ducem viața, majoritatea din timp, într-un spațiu închis. Fie la muncă, fie acasă. Dacă o clădire arată urât, și trecem zilnic pe lângă ea, acționează asupra psihicului nostru ca picătura chinezească. Nu te poți face că n-o vezi.” Viorica Novac și-a dorit să devină arhitect. S-a născut la Sighișoara, pe 11 martie 1946. Părinții au venit în Bacău, pe vremea foametei. Tatăl, militar de carieră, era de aici. Războiul și-a lăsat mulți ani amprenta asupra familiei, pentru că el a luptat pe frontul de Est, în linia întâi. Școala generală și liceul, 11 clase cum era atunci, le-a urmat la „Alecsandri”.

L-a absolvit în 1963. A urmat facultatea la București, la „Ion Mincu”, 6 ani, terminată cu nota 10. Când încerc să aflu cum a fost în perioada copilăriei, simt o reținere. Îmi dau seama că a fost greu, așa că nu insist. „M-am simțit totdeauna pusă la colț”. În 18 septembrie 1969, a fost angajată ca arhitect în colectivul de la DSAPC (Direcția de Sistematizare, Arhitectură, Proiectare Construcții), devenit apoi Institutul de Proiectare Județean Bacău. Datorită „dosarului”, abia în 1980 a putut avansa în funcție.

Miriapodul

Primul proiect la care a lucrat a fost Ansamblu Băncii, de lângă Parcul Trandafirilor, chiar din 1969. „În 1972, am început să lucrez la proiectul de amenajare a zonei sportive. Eu am fost și voleibalistă. În timpul liceului, aici, pe urmă la facultate, la echipa Arhitectura. Și am jucat și la Universitate. Fiind sportivi, toți ne cunoșteau. Și pe mine, și pe soțul meu. Când s-a pus problema, nu știu la ce nivel, să se amenajeze această zonă, au găsit de cuviință că eu, fiind foarte aproape de sport, cunosc mai bine fenomenul. În momentul când faci un proiect trebuie să știi ce se întâmplă în acea clădire, ca ea să fie funcțională.”

Aflu că Sala de atletism a avut ca sursă de inspirație… bionica. Adaptarea formelor dinamice ale viețuitoarelor, la lumea în care trăiesc. „Prin forma pe care trebuia să o aibă, am asemănat-o cu un miriapod. Pentru mine, această sală a fost transpunerea în construcții a formei vitale a miriapodului. În proiectul inițial, nu ce mi-a modificat madam Găinușe (Alexandrina Găinușe – prim secretar al PCR Bacău, n.r.), partea de vestiare avea forma de cap de miriapod, iar până la coadă era sala propriu-zisă. Proiectul a fost foarte bine primit la minister, Mărășescu era atunci președinte al Federației.

Acoperișul trebuia să fie dintr-un material translucid, portocaliu, care trebuia să filtreze lumina din tavan, în nuanțe diferite pe parcursul zilei. Veneau ca niște inele între stâlpi. A venit madam Găinușe, parcă o văd și acum cum stătea și se uita.«Nu înțeleg de ce ții tu la inelele astea așa de mult. Și dacă n-o să fie, și n-o să treacă lumina, ce?». Eu ce să-i spun? Tânără, mai timidă. Toți stăteau drepți în fața prim secretarului de partid. Cine s-o contrazică? Și-a mutilat-o! Asta era soarta tuturor proiectanților. Și atunci erau în funcții de conducere mulți care nu aveau ce căuta acolo. Tăiau cum li se părea lor că trebuie să arate. Dar efectul îl suportai tu, ca architect. Că omul trecea pe stradă și zicea, Măi! Ce-i asta? Nu-i nici cal, nici măgar. Ce-a vrut asta să facă?” Va urma!

Alte articole