Pescuitul competitional seamana cu jocul de sah. Exista strategii de atac, tactici de invaluire. Esicherul – tabla de sah – este luciul de apa de pe a carui maluri, antrenorii echipelor isi studiaza adversarii.
Patratele sunt trase de concurenti la sorti. Orice „pion” poarta in rucsac, pâna la finalul luptei, bastonul de… „regina”. Favoritele au stat tot timpul in garda. Ne aflam la Campionatul National de pescuit stationar feminin, tinut pe lacul Corbu din Constanta, la inceputul acestei luni.
Bacauancele Isabela si Bianca Lozinca, calificate in finala, au urcat pe cea mai inalta trepta a podiumului, fiind incoronate ca regine ale acestui frumos sport. L-au avut alaturi ca antrenor, tata, sot si manager pe Florin Lozinca, si el campion la pescuit sportiv.
Reveniti in Bacau dupa o binemeritata dar scurta vacanta, m-am intâlnit cu toti trei pentru a depana povestea si a afla cheia succesului, in afaceri si in competitii, a acestei familii. Iustin, mezinul, le calca pe urme, chiar daca lui ii place si fotbalul.
Crapii salbatici
Constanta reprezinta pentru Isabela si Florin Lozinca punctul de reper al inceputului. „Este orasul nostru de suflet. Am facut scoala acolo. Acolo ne-am cunoscut in nouazeci si doi. Eram foarte tineri. Lacul Corbu este la trei kilometri de mare. Am venit cu placere la concurs, cu câteva zile inainte. Ne-am acomodat destul de repede, dupa trei zile de antrenament. Insa nu am fost pregatiti pentru ce avea sa urmeze.
Nu ne asteptam sa fie peste asa de mare si de mult. Pista este foarte bine amenajata dar pentru pescuitul la crap. Anul trecut s-a tinut campionatul mondial aici. La pescuitul stationar este primul concurs national organizat.
Pontoanele sunt gândite pentru pescuitul pe fund, la boilies. Dar a fost bine si asa.” S-a participat individual, pe patru categorii de vârsta. O categorie pentru cei mici, U14, care au avut o pista separata; U18, pâna in optsprezece ani; U23, unde a concurat Bianca si categoria Senioare pentru celelalte concurente. In total cinsprezece.
S-a pescuit in trei manse a câte patru ore. In primele doua nu au fost luati in calcul obletii. Fitofagul nu s-a punctat in nicio mansa. „A fost greu dar am prins o vreme foarte frumoasa, asa ca ne-am bucurat de soare. Ne-am si distrat. Am prins pesti mari, chiar nesperat de mari.
Captura mea a fost de zece kilograme si trei sute optzeci de grame, dupa un dril de peste douazeci de minute. A fost si spectaculos pentru ca am rupt coada de la mincioc. Era asa de mare ca ii incapea numai capul si el pe jumatate. Coada ii ramânea afara. L-am ratat de câteva ori. Pâna la urma am reusit sa-l prind de coada si sa-l rastorn in juvelnic.
Crapii erau foarte salbatici. Luptam foarte mult cu ei chiar daca erau mici. Erau si serpi dar si multi hârciogi de câmp, care veneau sa fure nada. In prima zi am prins aproape paisprezece kilograme. In mansa a doua am regresat. Au intrat pesti foarte mari. Bilantul, cinci prinsi si sapte scapati, chiar la mal.
Aveam montura fina, cu cârlig mai mic. Noi am lucrat la nada ca sa vina pesti de la doua la cinci kilograme, nu de sapte-opt. Si nu mai puteam scapa de cei mari. Ar fi trebuit sa schimb cârligul dar nu aveam altul in stand. Au fost greseli.” De apreciat când, introspectiv, poti sa recunosti, stiind ca va fi public, ceva ce nu a mers bine.
„Am folosit o montura care imi placea mie si cu care am exersat cu succes la antrenament. Tot ridicând si coborând plumbii, erau valuri mari, s-a uzat firul. De aceea probabil un crap mare a rupt-o. Acolo vântul bate permanent. Valurile curg ca la mare, facând creste, având de la douazeci la cinzeci de centimetri.
De aceea trebuia sa lucrez la plumbaj tot timpul. Am folosit si fire fine. La pestele mare pe care l-am scos am folosit, spre exemplu, fir de zero optsprezece. In a treia mansa am «rupt» stilul. A fost o zi extraordinar de spectaculoasa. Am inceput tot cu un peste mare pe care l-am scapat, pentru ca m-am grabit la intepatura.
Dupa aceea au inceput sa vina… si i-am scos pe toti. Aproape douazeci si unu de kilograme. Diferenta fata de a doua clasata, Carolina Mateescu din Bucuresti, a fost de peste douasprezece kilograme si sase puncte in clasament.” Isabela retraieste momentele premierii. La palmaresul bogat de trofee, cupe si medalii, a mai adaugat si cel de-al doilea titlu de campioana nationala la senioare. Primul fiind obtinut in urma cu sase ani, la Doripesco – Brasov.
Pescuiesc pentru ca ma pricep.
Bianca a asteptat linistita, completând din când in când povestea mamei. Este mai inalta cu cinci centimetri fata de ea. Eleva in ultimul an la Colegiul National de Arta “George Apostu”, doreste sa-si cladeasca o cariera artistica, urmând tot artele plastice. Si acolo are un palmares de premii si medalii. O trecere subtila de la arta pescuitului la specialitatea sculptura. La primul concurs oficial de pescuit avea sapte ani.
Pentru ea, finala de la Corbu i-a adus cel de-al treilea titlu de campioana nationala. Si a participat intr-o grupa superioara cu un an ca vârsta, fata de cea pe care o are. „In prima zi am picat pe un stand la care nu se mai nadise anterior. Erau si curenti de apa care alungau crapul. Eu eram intr-un capat, mama in celalalt al lacului, asa ca antrenorul nostru, adica tata, alerga de la una la alta. Am prins totusi o jumatate de kilogram, si asta pentru ca nu m-am lasat. Tata nu a vrut sa schimb montura, de la crap la platica, pâna in ultimul sfert de ora.
Eu am insistat, ca sa nu ies din balta fara niciun peste. E drept ca daca intra, un crap cântarea de multe ori mai mult. Si platica a intrat greu, pentru ca era foarte mult oblete. Cred ca erau zeci de tone de oblete in lac. Pe astia-i prindeai din orice pozitie, dar erau nepunctabili. A doua zi, la tragerea la sorti, am nimerit eu si mama pe acelasi ponton. Bine pentru tata, ca nu mai era nevoit sa alerge, dar rau pentru noi.”
De ce rau? „Pentru ca una dintre noi n-ar mai fi trebuit sa nadeasca. Ne incurcam una pe alta. Practicam stiluri diferite si aveam scule diferite. Eu nu puteam nadi cu cupa la rubesiana, pentru ca era destul de grea, asa ca trebuia sa arunc nada cu mâna. Lucru deranjant pentru cel din stânga, care era mama de data asta.
Am prins totusi spre sfârsit un crap de trei kilograme si unul l-am scapat. A trebuit redusa cantitatea de nada, fapt ce ne-a dezavantajat pe amândoua.” Florin intervine. El este si antrenorul echipei nationale de fete, la pescuit stationar. „Bianca a participat, la saptesprezece ani, intr-o grupa superioara.
Fiind in lot pentru campionatele mondiale, trebuia sa confirme.” Ziua a treia avea sa fie cea mai prolifica. La tragerea la sorti au nimerit iar la mare distanta una de alta, motiv de alergatura pentru antrenor.
„Se mai oprise si vântul, asa ca am putut da cu cupa. Si mi-au intrat trei pesti. Doi crapi, unul avea sase kilograme si un cten. In total, opt kilograme si jumatate. Si asa am obtinut al treilea titlu national.”
Suna un prieten
Mai relaxati, dupa o ora de conversatii, ii intreb daca au trait si altfel de peripetii. „Dar peripetii frumoase avem de pe tot parcursul sederii noastre pe balta, cu pescuitul, cu crapul”, continua Bianca.
„Noi am inceput cu o rubesiana mai fina la antrenament. Prindeam tot felul de istorii, biban, caras, numai crap nu. Pâna ne-am prins ce strategie aplicam. Si pe masura ce tot crestea pestele in greutate, am rupt un chit, chiar inainte de concurs. A sunat tata un prieten si ne-a trimis noaptea alta undita mai robusta.”
Apropo de prieteni… o ispitesc. Ai un prieten?! Sau nu te lasa tata? „Au fost niste incercari…”. Intervine si mama: „E foarte pretentioasa. Are timp. Ea mai asteapta si acum o ciocolata din partea celor de la AJVPS, pentru ca reprezinta la acest nivel Bacaul. Macar un telefon de felicitare. Nu s-au implicat deloc”.
Nici nu aveau cum. Au bagat doar sediul in renovare. Dezamagit este si Florin, dar de faptul ca nu mai exista pescari de competitii la noi.
„Pentru ca nu au fost ajutati financiar, macar pentru taxele de inscriere. Sau sa se implice in organizarea de competitii aici. Si am avut o generatie de tineri cu potential, pe care i-am pierdut.”
Familia de campioni isi faureste insa planuri. Urmeaza campionatul mondial pe natiuni din Croatia, pe sapte-paisprezece septembrie. E greu din punct de vedere financiar, asa ca va merge numai Florin. Face parte din lotul de cinci care va reprezenta România. Fetele se antreneaza pentru campionatul mondial de anul viitor, din Spania.
Cu tot palmaresul bogat, la concursul din anul acesta, care avut loc in urma cu o saptamâna in Portugalia, tot din cauza banilor, nu au avut nicio sansa sa ajunga. Sunt insa perseverente si optimiste.
Afacerea familiei, axata pe articole de pescuit, trebuie sa functioneze. Chiar daca sunt tratate ca doua regine, Isabela si Bianca nu se feresc de munca. Sa le uram un loc pe podium si la campionatul mondial.
