Interviu cu prof. Margareta Neacsu, fost director la Colegiul National “Vasile Alecsandri”, femeie de afaceri
– Am fost surprins sa o gasesc pe profesoara Margareta Neacsu, fost director de scoala multi ani la doua licee de prestigiu din Bacau, un dascal recunoscut si apreciat, la un stand din Piata, specializat pe produse naturiste. Ce v-a determinat sa luati o asemenea decizie, sa va apucati de afaceri?
– Nu sunteti primul care imi pune o asemenea intrebare, unii au dezaprobat initiativa mea, altii au apreciat ceea ce fac eu acum. Le-am spus si lor, dar mi-am spus si mie atunci, ca au trecut deja cinci ani de când sunt om de afaceri, cum spuneti dumneavoastra, principalul motiv a fost lipsa de activitate. Imi doream sa fac ceva, ma simteam in putere si vroiam sa fiu o persoana activa, cum am fost toata viata. Pur si simplu ma plictiseam, nu mai incapeam in casa. Bineinteles ca as fi avut sansa sa mai ramân câtiva ani in invatamânt, insa am considerat ca, iesind la pensie, la limita de vârsta, era cazul sa ma retrag onorabil, sa las loc celor tineri si, de ce nu, sa nu fiu la mâna nimanui, pentru a ma umili, si cred ca nu gresesc spunând acest lucru, cerând sa mi se dea si alte ore. Si am mai avut un argument de partea mea, puteam sa-mi valorific niste veleitati, niste cunostinte, acumulate inca de pe timpul când eram la catedra. Ma interesau inca de pe atunci foarte mult produsele naturiste, ba chiar, in ultimii ani, aveam si un curs pe care il predam, se numea chimia naturii. Mai mult decât atât, cred ca am mostenit putin si de la mama, care avea si ea asemenea preocupari. Nu uitati ca sunt profesoara de chimie. Am stat si m-am gândit si am zis ca o pot lua de la capat cu un alt tip de activitate. Din acest punct de vedere, cred ca mi-am gasit locul pe care mi-l doream.
– Dupa cum imi spuneati, sunteti patron, contabil, sofer, faceti aprovizionarea, vindeti direct in stand, oferiti informatii…
– Da, le fac pe toate. Am invatat, am capatat experienta, imi place ceea ce fac. Multi credeau ca eu am personal pentru vânzari, pentru aprovizionare, iar când au auzit ca eu stau la raft, dadeau din cap. Eu nu cred ca este o rusine ceea ce fac. Si am mai invatat un lucru: in aceasta munca este sanatos, profitabil, sa faci totul tu, cap-coada.
„Incerc sa alin suferintele oamenilor si, uneori, sa le infumusetez viata.”
– Care au fost reprosurile, despre care vorbeam la inceput?
– Multi mi-au spus in fata, dar dumneavoastra ati fost profesoara, va cunoaste tot orasul, cum sa faceti asa ceva! Le raspundem tot direct, foarte bine, toate au un inceput, nu este dezonorant in viata daca muncesti, indiferent unde. Eu ma simt mândra de ceea ce fac acolo, ajut oamenii aflati in dificultate, vorbesc cu ei, ma informez, le ofer ce imi cer sau le recomand eu, vin la mine oameni de toate categoriile, de la medici la oameni de la tara, unii instruiti, altii in cautare de informatii, de produse naturiste, suplimente alimentare, cosmetice din produse naturale, oameni in vârsta, dar si multi tineri.
– Merge afacerea, doamna?
– Cum sa va spun, merge pentru mine ca sunt pensionara si pentru ca fac totul singura, nu cheltuiesc cu salarii, transport. Eu lucrez corect, respect toate legile din domeniu, deoarece am avut si tot felul de intâmplari hazlii pe acolo. Eu consider ca daca imi mai ramâne ceva si pentru mine, dupa ce trag linie, este bine. V-am spus ca nu banii au primat in alegerea mea, bani mai aveam, insa de ce sa nu spun ca imi doresc sa fac si bani, daca tot muncesc. Mai vin controale, mai dau amenzi, se mai inchid standurile, ramân uneori singura, eu nu inchid, sunt corecta, asa cum am fost toata viata.
„Toata viata mea a fost munca, presarata cu foarte multe greutati, dar si cu multe impliniri.”
– De la profesor la patron au trecut destui ani, viata dumneavoastra a fost o poveste, mai multe povesti care au facut un roman. De unde a inceput si cum?
– Roman… O viata, cu bune si mai putin bune, cu bucurii si necazuri, ca nu m-au ocolit. Normal ca totul a inceput din copilarie. Sa stiti ca eu am muncit de mica, in familie, alaturi de parinti. Eram scolarita, apoi liceeana, studenta, când veneam acasa faceam tot felul de treburi in gospodarie, pe câmp, nu se putea altfel. Apoi, in cariera mea didactica eu m-am ridicat doar prin munca mea, nu am avut nicodata pe cineva in spate. Cred si acum ca nu mi-am dorit niciodata sa ajung director, mereu a fost un complex de imprejurari, oamenii m-au ales, ei m-au recomandat si sunt mândra pentru acest lucru, eu nu am dat niciodata pe cineva deoparte ca sa ajung director, iar ajunsa acolo experienta, profesionalismul, principiile dupa care m-am ghidat, educatia din familie m-au ajutat sa imi fac datoria. Am plecat ca profesoara la Scoala din Nicolae Balcescu, am ajuns director, apoi director la Liceul de mecanica, acum “Mangeron”, iar din 1995 pâna in 2005 am fost director la Liceul “Vasile Alecsandri”.
– Am vorbit si cu alti profesori, ce inseamna impliniri, in ce sunt materializate, ca, pare o vorba, o expresie, care da bine intr-o conversatie.
– Totul pleaca de la felul in care iti faci meseria de profesor, de dascal. Ceea ce face un profesor nu este o rutina, ceea ce faci azi nu faci si mâine, nu faci acelasi lucru de la o ora la alta, de la o clasa la alta. Munca la clasa, cu elevii, este foarte frumoasa, de mare responsabilitate, ai in fata copii, un aluat in crestere, curiosi, care asteapta de la tine raspunsuri, multe raspunsuri la intrebarile lor rostite sau nerostite. Mereu inveti, mereu trebuie sa te raportezi la materia pe care o ai in fata, iar pentru cine si-a dorit sa devina invatator, profesor, nu se plictiseste niciodata. Eu aveam o vorba când eram director: aprecierea unui cadru didactic sau a unei scoli nu este facuta in functie de cum te califica un director, un inspector de specialitate, ci doar calitatea activitatii tale la clasa, in procesul educational, in scoala, se reflecta asupra rezultatelor copiilor, ale scolii, iar comunitatea si includ aici si parintii percepe si apreciaza unitatea scolara sau profesorul. De aici vin implinirile, multumirile.
– Care au fost pilonii pe care v-ati sprijinit in viata?
– Munca, in primul rând, familia – eu am doi copii. Copiii mei m-au ajutat foarte mult, nu au fost copii dadaciti, sotul avea munca de teren, au fost doi copii care au inteles ca noi muncim, muncim pentru ei, pentru familie si nu ne-au creat greutati. Eu am avut mai bine de jumatate din activitatea mea functia de director, nu ma duceam acasa la 12 sau la ora 13, aveam mereu si alte activitati. Un alt pilon, cum spuneti, au fost colegii mei. Sa va dau doar exemplul de la “Vasile Alecsandri”, in corpul profesoral erau persoane care au fost la rândul lor manageri, directori, inspectori, acesti oameni mi-au fost de nadejde, m-au sprijinit si m-au ajutat. Am lucrat bine cu Consiliul de Administratie, cu cel profesoral, incât am putut face experimente, incercari, care ne-au reusit, astfel ca am reusit sa ducem liceul acolo unde toata lumea isi dorea.
„Sunt fericita ca cei doi copii au reusit sa faca in viata ce si-au dorit.”
– Au fost 35 de ani de activitate didactica si manageriala. Ati muncit si ati trait in doua secole si in doua regimuri social-politice, unde a fost si unde este acum dascalul, isi mai poate indeplini menirea, rolul la aceleasi cote si standarde enuntate de Spiru Haret?
– Auzim tot mai des ca este greu, insa greu a fost intotdeauna, sa nu credeti ca inainte de ’89 a fost mai usor, dar cine a tinut la meseria asta si-a facut-o in conditii de performanta. Eu am un spirit mai novator, am fost mereu aproape de elev, incercam sa-i capacitez, sa le ofer spatiu si timp pentru dialog. Nu am fost intotdeauna inteleasa, insa dupa 1989, am impresia ca s-a profitat de libertatea câstigata, a fost uneori prost inteleasa, mai ales de copii, de familii, dar si de unele cadre didactice. Se observa o bulversare a unor principii, a raporturilor dintre cei trei factori enuntati, care nu imi plac. Se vede un oarecare libertinaj, mai ales din partea unor cadre didactice, se accentueaza partile negative ale elevilor, când, in opinia mea copiii au si un fond bun, sanatos, acela trebuie stimulat. Poate ca eu nu mai am dreptul sa fac aprecieri, nu mai sunt in pragul scolii, tin insa legatura, cum v-am spus, cu fostii colegi, cu fosti elevi, vad, aud, fiica mea este profesoara la acelasi liceu “Alecsandri”, preda chimia ca si mine. Baiatul este economist, lucreaza la Aeroport, intr-un colectiv de oameni tineri, cu perspective. Anul trecut am fost soacra mare, ce-si mai poate dori o mama, decât sa fie sanatoasa, sa se bucure de copii, de nepoti, sunt si bunica, nepotul meu de la fiica este in clasa a VII-a, il iubesc foarte mult si sunt convinsa ca voi mai fi bunica.
– Sa facem un apel la memorie si sa va amintiti de prima ora de curs, de prima intâlnire cu elevii.
– Eu sunt din Orbeni si am fost repartizata la scoala din comuna Nicolae Balcescu. M-am dus cu mult inainte sa vad scoala, nu am avut rabare sa stau pâna pe 1 septembrie. Am gasit o scoala fara garduri, cam prapadita. Am ramas putin deceptionata, dar am pus ca aici trebuie sa muncesc, sa-mi fac meseria. M-am atasat foarte repede de copiii de la clasa, am avut putin noroc deoarece, stiti, chimia se preda din clasa a VII-a, mi-am luat catalogul si am intrat in clasa, m-au pus si diriginta, aveam niste emotii, ce stiam eu atunci! Copiii m-au ajutat sa depasesc acel moment, cu veselia lor, cu curiozitatea lor, cu frumusetea lor. Sa le fi vazut fetisoarele imbujorate, cu mânutele pe sus, ii tin minte pe toti, daca nu pe nume, figurile lor mi-au ramas intiparite. A fost greu, frig, peretii cu fum, faceam naveta, dar n-am fugit de acolo, n-am plecat din invatamânt. Anii au trecut. Vara trecuta am avut o mare surpriza si o mare bucurie. Unul din copiii de atunci a venit la mine in Piata, la magazin, un barbat cu parul carunt, distins, cu sotia: “Uite, Ileana, cine este aici, uite pe cine vad, este doamna noastra diriginta”. Când m-am uitat, i-am recunoscut zâmbetul de copil. Lucreaza in Italia, sta acolo cu familia, iar când vine in tara trece pe la magazin si imi aduce flori. Si nu este singurul fost elev care vine sa ma vada dupa atâtia ani.
„Pe mine viata m-a incercat de multe ori, insa am reusit sa depasesc acele momente.”
– Scoala a avut gard când ati plecat?
– Am fost si director la acea scoala, când am plecat scoala avea gard. Ma mai duc pe acolo, acum au o scoala frumoasa, cu toate conditiile, poate concura cu orice scoala din oras.
– Si ultima ora…
– Ultima a fost la Liceul “Vasile Alecsandri”. Am simtit ca mi se duce pamântul de sub picioare când ma duceam spre sala de curs. Eu hotarâsem ca este ultima ora, ma retrag, n-am spus nimic copiilor, era o clasa de-a XII-a, mi-am facut ora normal, era sfârsitul anului scolar. A urmat dupa câteva zile cursul festiv, s-a tinut la Sala Ateneu, cu aceeasi ocazie s-a anuntat si cine iese la pensie. Mi-au dat cuvântul. Nu-mi amintesc ce am spus insa m-am trezit când toti elevii s-au ridicat in picioare si m-au aplaudat minute bune. A fost cea mai mare multumire, am foarte foarte fericita. S-a dat si la ziar: “Fosta directoare de la «Alecsandri» a fost aplaudata la scena deschisa”. Am ramas insa cu gândul la scoala, la elevii mei, la clipele placute si mai putin placute petrecute in scoala timp de 35 de ani. Eu am un crez…
– Aceasta era urmatoarea mea intrebare.
– Nu-mi place sa-mi pun neimplinirile mele, profesionale, personale, pe umerii altora, sa gasesc tot felul de vinovati pentru ce mi se intâmpla mie. Eu mi-am asumat pâna la urma greselile, neimplinirile mele, dar si realizarile. In viata, daca ti se intâmpla ceva, tu ai rolul hotarâtor, nu astrele, vecinii, colegii.
– Ne apropiem de sfârsitul “romanului” si nu ati vorbit de ceea ce ar fi trebuit sa fie inceputul: povestea de dragoste, povestea dintre doi copii, doi tineri aflati la inceput de viata…
– Domnule Baltatescu, ma duceti intr-un timp pe care vroiam sa-l pastrez doar pentru mine. Va spun doar atât: eu si cu viitorul sot am fost elevi la acelasi liceu, la “Vasile Alecsandri”, el era cu un an mai mare. Ne-am cunoscut, ne-am imprietenit, el a plecat la facultate, l-am urmat si eu, am studiat amândoi la Iasi, insa ne-a unit dragostea si ne-am casatorit in timpul facultatii. A fost o iubire trainica, sincera, stiti cum e, Copou, plimbari, serate, teatru, iar in anul cinci am avut primul copil, fetita de care v-am vorbit. Am foarte fericiti, insa soarta a fost ca el sa plece de lânga noi acum 14 ani, in urma unei boli. Am reusit, impreuna cu cei doi copii, cu prietenii, sa depasesc acel moment, mi-a fost poate mai usor ca eram la scoala, aveam activitate, preocupari. Baiatul meu a facut cred un sacrificiu pentru mine, a ramas sa faca studiile superioare in Bacau, sa fie alaturi de mine. Fiecare dintre copiii mei au hotarât singuri ce vor sa faca, nu m-am implicat prea mult in deciziile lor, s-au casatorit cu cine au dorit, pe cine au iubit, nu sunt o “soacra”, sunt o mama pentru toti. Asa cum eu mi-am ales pe cine am vrut, asa i-am lasat si pe ei sa aleaga, eu doar ma bucur ca ei sunt fericiti.
„Nu-mi ajunge timpul la câte as vrea eu sa fac.”
– Se spune ca dupa o viata de munca, vine vremea, timpul sa te odihnesti, sa ai o batrânete linistita…
– Eu nu vorbesc de batrânete, sunt multumita de ceea ce fac, imi place, dar sa nu credeti ca sunt legata de standul meu, ca fac doar drumul de acasa la Plafar. Daca intr-o zi nu ma pot duce, nu ma duc, nu ma da nimeni afara! Sa stiti ca am calatorit mult in ultimii ani, am fost in multe tari din Europa, când eram tineri aveam alte oferte, alte preocupari, acum mi-am gasit altele. Uitati, am fost cu niste prietene la Revelion, s-a organizat printr-un Club al pensionarilor si ne-am dus si noi. M-am simtit bine, ne-am distrat, am socializat, ne-am ales cu prieteni noi. Acum citesc mult, mereu am o carte in geanta, iar daca am chef sa manânc o inghetata, ma urc in masina, iau doua prietene si ne ducem la Piatra Neamt sa servim o inghetata. Am un catel, pe Misa, il am de când eram la scoala. Suntem buni prieteni, se mai supara el când il mai las singur, dar recuperam când iesim la plimbare. Am pagina pe Facebook, am multi prieteni. Destul de des ma duc la mormintele parintilor, la cel al sotului. Eu am ales sa ma odihnesc activ. Fereasca Domnul de o boala, atunci…
– Cum va spune nepotul?
– Imi zice Bunica, iar când vrea sa ma alinte imi spune Reta. El nu si-a cunoscut bunicii barbati, nu a avut aceasta sansa. M-a impresionat teribil o data. L-am luat cu mine la cimitir, avea patru ani. Era primavara, vroiam sa pun niste flori, sa fac straturi. L-am lasat singur si m-am dus sa aduc o sticla de apa de la o pompa. Când m-am intors, sapa pe mormânt, facuse o groapa destul de mare. Andrei, ce faci?, l-am intrebat. Vreau sa-l vad pe bunicu…
– Mai suna clopotelul, Doamna?
– A mai sunat in vis, insa acum suna ceasul dimineata, sa ma duc la slujba, la afacerea mea.
