În Evanghelia duminicii a XX-a de peste an, Mântuitorul le arată ucenicilor săi că el trăieşte „drumul spre Ierusalim” ca pe o ofertă de iubire ce izvorăşte din libertatea sa de dăruire. În acest sens, Isus face trei afirmaţii importante:
a) „Am venit să aduc foc pe pământ” (Lc 12,49). Focul la care se referă Isus nu este cel distrugător, cel care face ravagii în fiecare an în zonele împădurite, ci este focul de căldură şi lumină. Este focul care purifică, este focul prezenţei lui Dumnezeu, asemenea tufişului arzând pe care l-a văzut Moise, asemenea stâlpului de foc care i-a însoţit pe israeliţi în pustiu, asemenea limbilor de foc de la Rusalii. Ca foc purificator, el poate să aducă şi suferinţă, dar în cele din urmă duce la convertire şi eliberare.
b) „Trebuie să primesc un botez, şi cât mă apasă aşteptarea împlinirii lui!” (Lc 12,50). Aceasta nu înseamnă că Isus trebuie să fie botezat din nou în Iordan. Aici, cuvântul „botez” implică o „scufundare” în pătimire şi moarte pentru a ajunge la slava înviere, de care îi va face părtaşi pe toţi oamenii.
c) „N-am venit să aduc pacea în lume, ci mai degrabă dezbinarea” (cf. Lc 12,51). Religia este privită de mulţi oameni ca sursă majoră de diviziune, suferinţă şi război. Pentru a ne convinge de acest lucru, este suficient să privim astăzi la ce se întâmplă în Orientul Mijlociu (evrei şi musulmani), în fosta Iugoslavie (catolici, ortodocşi şi musulmani), în India (hinduşi, musulmani şi creştini) sau în Irlanda de Nord (catolici şi protestanţi).
În acelaşi timp, este dureros să auzim că Evanghelia ne vorbeşte despre familii care se dezbină din cauza lui Isus. Însă aceasta este mai degrabă o profeţie sau o exprimare a voinţei lui Dumnezeu decât descrierea unei experienţe reale a Bisericii.
În multe ţări, creştinii sunt văzuţi ca o ameninţare la adresa guvernelor, a diferitelor grupuri de putere şi a grupărilor religioase. Acest lucru s-a văzut de-a lungul secolului trecut în fiecare regim comunist din Uniunea Sovietică, ţările din Europa de Est, China şi Vietnam. Iar aceste guverne au avut motive să se teamă, chiar dacă Stalin a întrebat odată în mod batjocoritor câte divizii are papa. Cu toate acestea, credinţa creştinilor este cea care a contribuit în mod esenţial la prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Est.
Totuşi, de-a lungul istoriei Bisericii, câte familii au suferit din cauză că membrii lor au devenit creştini? Cei mai mulţi dintre noi au întâlnit probabil pe cineva care a fost respins de propria familie din cauză că a devenit un creştin activ. Şi, nu de puţine ori, persecuţia vine chiar din partea altor creştini, din interiorul Bisericii. În plus, câţi oameni realizează că au existat mai mulţi martiri pentru credinţă în secolul al XX-lea decât în secolele precedente?
Atunci când Biserica predică şi trăieşte evanghelia, conflictul este inevitabil, chiar dacă acesta nu este dorit sau intenţionat în nici un fel. Însă religia nu trebuie să creeze niciodată diviziuni. Dacă se întâmplă acest lucru, atunci vorbim de un creştinism fals sau de o religie care creează aceste diviziuni în mod voit. Prin urmare, nu creştinismul în sine sau oricare altă religie provoacă atât de multă suferinţă, ci doar anumite persoane care se numesc în mod generic „creştini” (musulmani sau evrei). În acelaşi timp, în apărarea adevărului, a dreptăţii, a demnităţii umane şi a libertăţii, creştinismul adevărat va întâlni opoziţie în mod inevitabil. Însă Isus spune că atât făcătorii de pace, cât şi cei care sunt persecutaţi pentru evanghelie vor fi binecuvântaţi şi că răsplata lor va fi mare în ceruri.
Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sfântul Nicolae” Bacău
