Răzvan Bibire

Am o întrebare la care nu multă lume va putea să răspundă: Cine a ajuns la putere printr-o lovitură de stat în România, cine a interzis toate partidele politice din țară, mai puțin unul, cine și-a băgat în închisoare dușmanii politici iar pe alții a ordonat să fie asasinați, cine și-a pus presa în slujba sa, cine a instaurat dictatura în țară?

Dacă răspundeți că Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu, eu zic să vă mai gândiți. Pentru că primul care a făcut toate aceste lucruri a fost Carol al II-lea, cel de-al treilea rege al României și primul care a instaurat dictatura în țară. Lovitura de stat a dat-o în 1930 când l-a detronat – cu ajutorul politicienilor din țară – pe Mihai, regele minor.

Carol, care renunțase la tron, s-a răzgândit, a revenit în țară și și-a pus coroana pe cap.

Apoi, în 1938, dă o nouă lovitură de stat, înlocuind Guvernul Goga cu unul condus de patriarhul Miron Cristea, suspendă Constituția și o înlocuiește, într-o săptămână, cu alta care-i dă puteri absolute.

Pe baza noii Legi Fundamentale, dizolvă partidele politice și înființează partidul unic – Frontul Renaşterii Naţionale.

Nu comuniștii au fost cei care au înlocuit democrația cu dictatura în țară, acest lucru fiind realizat de regele Carol al II-lea.

Comuniștii au imitat ceea ce fusese deja făcut. Și deportările, lagărele de muncă, execuțiile, toate acestea au fost practicate sub regimul monarhic. De altfel, chiar și Codul Penal cu celebrul articol despre „uneltirea contra orânduirii de stat” pe baza căruia condamnau tribunalele comuniste fusese adoptat în 1938, sub regimul lui Carol.

Nu știu ce istorie se mai învață astăzi la școală, dar, judecând după reacțiile din ultima perioadă, nu cred că se mai învață ceva. Societatea trece foarte ușor dintr-o extremă în altă, de la respingerea absolută – în anii ’90 – a ideii de monarhie, la îmbrățișarea ideii că regalitatea e singură soluție pentru redresarea țării.

Am auzit tot felul de teorii halucinante despre cât de bine se trăia în perioada interbelică în România și câtă democrație era pe cap de locuitor, cât respect se găsea pe toate drumurile și așa mai departe.

Românii par convinși că sub regimul monarhic, țara a avut o „Epocă de Aur” care s-a sfârșit odată cu uzurparea Puterii de către comuniști. Sunt respinse statisticile care descriau înapoierea țării, România fiind țara cu cel mai ridicat nivel de analfabetism din Europa, cu cea mai mare rată a mortalității infantile și cea mai redusă speranță pe viață (statistici din 1938), cu un nivel de dezvoltare industrială sub cel al Ungariei.

Românii mâncau, în medie, 18 kg de carne pe an, mai puțin decât bulgarii (22 kg/persoană), 77% din forța de muncă lucra în agricultură pentru că nu era suficientă cerere de muncitori industriali care să determine exodul populației la oraș.

Și, din cauză că exista forță de muncă excedentară în agricultură, plata lucrătorilor agricoli era infimă, profitul exploatărilor agricole întemeindu-se nu pe productivitatea ridicată, ci pe cheltuielile extrem de mici cu forța de muncă.

Ce ar mai fi de adăugat? A, modul în care regele și-a făcut averea și care a fost detaliată de o „Comisie de Anchetă privind fraudele din avutul public săvârșite de Carol al II-lea”, numită la ordinul lui Antonescu.

De la cadouri extrem de scumpe primite de la bancheri, industriași sau oameni politici (acțiuni, bani cash, aur sau construcții), foloase obținute pe seama statului (păduri, imobile vii etc) până la scutiri de taxe și impozite (de exemplu, yahtul regelui era întreținut din banii statului).

O instanță de judecată a decis că regele Carol al II-lea trebuie să restituie proprietățile deținute ilegal și să înapoieze statului român suma de 1,16 miliarde de lei (spre comparație, salariul unui funcționar public era de 3.000 de lei).

Evident, Carol nu a dat înapoi niciun ban.