Astăzi, să asculți muzică la căștile conectate la playerul telefonului este absolut banal. Înainte de 1990, însă, tehnica nu evoluase chiar atât. O bună perioadă de timp, singurele chestii care dădeau muzică au fost radioul, televizorul și pick-up-ul cu discuri de ebonită. Mai erau și magnetofoanele, dar erau mult prea scumpe și nu chiar oricine-și permitea. Toate sunt cunoscute și astăzi (mai puțin magnetofonul), mai ales că pick-up-ul a revenit la modă.
La un moment-dat, însă, au început să apară casetofoanele. Așa că ne-am pomenit în casă cu un radiocasetofon rusesc, care putea și înregistra și, mai ales, prindea Europa liberă. Muzica nu era chiar ieftină, o casetă înregistrată se vindea cu 100 de lei în magazinele de stat și nu prea era cine știe ce ofertă. Dar s-au găsit o bună perioadă de timp, în aceleași magazine, casete neînregistrate la 60 de lei bucata. Se găseau ORWO est-germane sau Lucky chinezești. Așa că ne-am petrecut o mulțime de timp înregistrând muzică de la radio sau chiar de la televizor – se transmitea pe atunci Festivalul San Remo.
Dublu-radiocasetofoanele aveau să fie la modă după 1990, așa că nu prea mergea să tragi de pe o casetă pe altă. Soluția se găsea în Bacău, la parterul Teatrului Bacovia, unde era un studio de înregistrat muzică. Te duceai cu caseta ta și, pentru încă 60 de lei, tipul de acolo îți înregistra ce voiai. Pe pereți erau liste cu discografiile existente. Așa am făcut cunoștință cu Michael Jackson, de exemplu.
Casetofonul avea calitatea că era portabil, puteai să-l iei la iarbă verde. Ghinion, bateriile se duceau repede și se găseau destul de greu. Așa că soluția a venit tot din comerțul socialist: de un Crăciun ne-am pomenit eu și fratele meu că primim câte un aparat de radio Ric2. Cât jumătate de smartphone, radioul a fost o minune a tehnicii socialiste de atunci, înregistrând un mare succes. Prindea atât undele medii și lungi cât și cele scurte, deci erai conectat la o mulțime de posibilități de a asculta muzică și avantajul cel mai mare era că avea galenă. Adică o jumătate de cască: o băgai într-o singură ureche și ascultai numai tu. În felul ăsta se consuma mai puțină energie decât dacă ar fi avut difuzor.
Am încercat să pun galena și la casetofon, nu s-a potrivit mufa. Dar în epocă ne foloseam mintea chiar dacă eram doar copii. Aveam niște cărți foarte interesante cu experimente electrice și electronice. Așa am aflat că grafitul – mina de creion, de exemplu – conduce electricitatea. Am găsit un difuzor vechi, l-am prins cu o bucată se sârmă într-o cască, cum am văzut că aveau telefonistele, am făcut un cablu din niște liță izolată cu bandă de scoci iar ca mufă jack am folosit mina de la un creion. Și am putut asculta muzică la maxim fără să mai vină vecinul la ușă să mă apostrofeze că el s-a tăiat la un deget și din cauza muzicii nu se poate odihni…
