29 martie 2024
ActualitateDetectivul vorbelor

Detectivul vorbelor

Când stai cu regele cuvintelor la masa nu e usor sa le rastalmacesti. As fi scris “detectivul voblerelor” dar profesorul Danila (cum il stiu toti) recunoaste ca nu a pus in viata lui mâna pe asa ceva. A prins insa, copil fiind, multi pesti cu mâinile goale. Imi vine in minte cugetarea unei batrânice, saga la o vorba de claca. Invatatorul din sat, grabit sa prinda microbuzul, primise din partea sa binete.

“Maica, ce maculatura are omul asta in cap!?” Ioan Danila are biblioteci. Nu glumesc. Stam de vorba in aula 39 de la Universitate. Incaperea pare mica. Carti care inghesuie rafturi se ridica pâna in tavan. Maldar de cutii care asteapta nedesfacute sa fie clasificate. “Ma iubesc studentii si ma ajuta.”

Când rasfoieste teancurile de reviste sau ia in mâna o carte, cripteaza o cuta pe obraz, a la Peter FalK, cel care a dat viata detectivului Colombo. Afiseaza o atitudine joviala, un comportament de copil bine crescut care nu se lasa calcat pe batatura. Te priveste inclinând putin capul. O privire care atunci când vrea sa te vada… te citeste. Si-ti ofera un zâmbet. Ca a lui Nica, sa faca soarele sa apara dintre nori. “Am prins peste. Nu ma simt pescar… Era doar joaca de a simti, de a copilari cu natura.”



FOTO4

Hustiuliuc la stioalna

“Pe la 9-10 ani am prins primii pestisori. Ozana trecea prin spatele casei mele. Era cam un kilometru pâna acolo pe drum. Aveam insa o scurtatura prin fundul gradinii, de ajungeam in 10 minute.

Vara, in zilele calduroase, ne adunam baietii din mahala sa facem baie. Scaldatul avea doua faze. Prima era o hârjoana, o balaceala. Un ceremonial. N-am sa uit o rachita. Extraordinara! Batrâna, pletoasa, cu ramuri asa de flexibile! Prietena mea. Eram viteazul vitejilor, erou. Acum imi dau seama ca nu era nimic eroic. Ma urcam, sus, sus de tot in ea. De acolo ma agatam de o ramura, dar nu toti baietii aveau curajul, si-mi dadeam drumul hustiuluc intr-o stioalna. Si asta se repeta. Era o placere.

scaldatul

Urma prajitul la soare si aruncatul cu pietre. Concuram cine face mai multe cercuri . Trebuia sa ai piatra potrivita, plata, rotunjita. Purtam tot timpul una in buzunar, dar aveam o colectie. Daca una tragea bine o cautam prin apa. Era a mea. O intreaga istorie a aruncatului. Indemânare, reflexe… Cautai unghiul potrivit. Trebuia sa stai cât mai aplecat, paralel cu apa si sa vezi cum reflecta soarele. Nu mai zic de puterea cu care trebuia sa arunci. Apoi urma numaratul cercurilor.”

Amintirile lui Nica, cum ii spuneau prietenii de scalda, se bulucesc si uneori se suprapun. Am deschis cutia celor mai puternice trairi, trecerea de la copilarie la adolescenta.

“Cresteam. Descopeream alt joc. De data asta faceam un fel de aplicatie la lecturile mele din Creanga. Un soi de gelozie aparte, in sensul ca aproape toti din zona aceea au citit Amintiri din Copilarie. Transferau pataniile lui Nica Apetrei in biografia proprie. Nu in sensul de a le insusi nemeritat, ci de a le experimenta. Vedeam in apa forme, in copaci chipuri” Cu teiul cum ramâne? Gândul imi fuge la Mariuca, dar si la Fântâna dintre plopi. “Fetele nu veneau cu noi asa ca… Mariuca nu era. La pupaza din tei n-am ajuns dar la stioalna, da. O balta mare-mare in albia râului. Simpla sonoritate a cuvântului asta genera spaima, un loc aproape salbatic, un loc adânc, magic, legenda din alt tarâm. Când saream din rachita acolo, de la o inaltime apreciabila, simteam si teama. Nu s-a intâmplat sa patesc ceva. Abia apoi, satui de scaldat, de hârjoana, copti de soare, treceam la a doua faza, cotrobaitul prin apa.”

Haldanii si argintiii

“Mi-amintesc cu drag. Mama si bunica duceau cânepa la topit tot pe Ozana. Mai era o gârla a morii, dar cu apa statuta. Acolo lansam barcute. Lasau tulpinile in apa rece, priponite si fixate cu bolovani. Mai ajutam si eu. Se intelege, lumea era foarte cinstita, ca si acuma. Era o sarbatoare extraordinara pentru mine când veneau sa o ia dupa doua saptamâni. Munca istovitoare facuta de femei.

Odata scoasa, imbibata de apa, trebuia intinsa pe mal. Era uscata la soare si apoi dusa la melita. Eu, nesimtitul de mine, nu ma repezeam s-o ajut pe mama. Vedeam argintiii cu burta in sus, ametiti de toxinele din cânepa si ma repezeam sa-i prind. Erau cam patru tipuri de pesti care traiau in Ozana mea. Toti niste pesti proletari, de dimensiuni mici. Cel mai mare, vazut in atâtia ani, nu depasea 20 cm.

melitatul_canepei

Argintiii erau cei mai rari si mai gustosi. Ma feream de grindele. Foarte mobile, intunecate la culoare, lucioase si inguste, extrem de agile. De câte ori nu m-au intepat! Aveau in urechi niste ace foarte ascutite cu care se aparau. Urma boisteanul si chiticii. Mai erau pestisorii din fântânite, de la izvoare, pestisori ai adâncurilor. Nici nu-i puteai atinge. Apa era asa de rece! Divinitatea i-a dat. Pastrav se prindea la bunici, la Pipirig. Acolo era patria lor.”

Tactica

“Operatiunea de prindere se desfasura in doi timpi. Unul pentru identificare. Mergeam prin apa nu foarte adânca, dincolo era imparatia lor, si cautam lespezile de piatra care se vedeau bine in apa limpede. Urma timpul doi. Ma aplecam incet si bagam mâinile, una pe o parte, alta pe cealalta, de le faceam caus. Imi potriveam miscarile cât sa imbratisez toata piatra si sa-l simt daca este. Acum eram eu foarte agil. Ridicam in sus cu totul. Ramânea in caus. Ii puneam in borcan sa mai traiasca ceva!

Când prinsesem teama de grindele ridicam doar lespedea, sa vad ce natie e. Ne uitam amândoi unul la altul ca doi dusmani. Dadea sa faca o miscare… eu ramâneam incremenit. Il lasam sa plece, dând din coada linistit, pâna la alt adapost. Apoi schimbam tactica apucarii. Al meu era. Cu borcanul plin veneam acasa unde ii gatea mama sau mergeam la Blebea, un sat din apropiere. O cunostinta a noastra ne punea la masa. Dupa o zi de zbenguiala, mâncare mai buna in memoria mea nu exista… Acel scrob si mamaliga mare, fierbinte. Scrob facut din oua in care erau prajiti boistenii si chiticii prinsi de mine! Am incercat sa dau si cu ceva ce semana a undita. Un bat de care legam ata de papiota, cu cârlig din bold in care puneam mamaliga. Nu era de mine. La undita iti trebuie o rabdare sadoveniana. Sa stai, sa stai.

Poate si la taclale. Mi se pare ca un lucru sa fie punct lovit, punct ochit. Nu? Vorbeam de Sadoveanu. Il vedeam in copilarie trecând prin fata casei mele, intr-o limuzina neagra, o Volga. Statea pe bancheta din spate cu o palarie din boruri mari, largi. Mergea nu cu viteza, in spiritul lui, batrâneste, incet, spre Vovidenia, la Mânastirea Neamt, unde avea locuinta de vara. Stiam ca trece duminica dupa-amiaza, pe la cinci-sase. Si-i urmaream cu respect. Tot in timpul acela ii citeam si opera.”

Pescuitul prin zid

“Mai târziu am trecut la instrumente. Faza urmatoare. Noi eram niste pescari pârliti, mult spus amatori. Niste pierzatori de vreme. Acasa, sase frati. Tata era postas si lipsea toata ziua. Dar nu plecam niciodata fara sa-i spun mamei.

cu_crasnicul

Stiam ce inseamna crâsnic. Pescuiam insa folosind cosarca de nuiele, aia pentru porumb. Cosarca era pentru apele adânci sau vagaunile formate de curent in malul apei. De multe ori imi era si frica. Mi se parea ca acolo e fundul iadului. Bine, eram mai marisor acum, 13-14 ani. Ma duceam si eu acasa cu un trofeu mai consistent, corespunzator vârstei.

In vacantele când eram la liceu practicam pescuitul prin zid, dar nu singur. Ma asociam mai ales cu baietii din Beblea. Alegeam un loc unde in apa era o adâncitura mai mare. Construiam un fel de zid, un mic baraj din bolovani, crengi si lut, cu care deviam cursul apei. Ramânea acolo o apa foarte mica, plina cu peste, de-i prindeai in voia cea buna.”

De la Maria sa puiul padurii la Moartea caprioarei lui Labis, instinctul lui Nica Danila a avut de luptat.

“Vânatoarea nu mi-a placut. Mi-era mila. Ma punea mama sau ma chema o vecina sa tai o gaina. Trebuia sa o fac. Inchideam ochii, dar o taiam. Cred ca fiecare viata are dreptul la viata.”

Ofsaid la constiinta

“Ultima faza, o metoda adaptata pentru momentul când ploua, asa cum da Dumnezeu cu galeata, peste dealul Raucestiului. Pe imasul de acolo erau doua iazuri pline cu peste. Când venea potopul, iazurile se umflau si revarsau cu ce era in ele. Curgea un suvoi teribil care umplea intâi drumeagul ce ducea la Raucesti, intra apoi pe doua santuri destul de adânci marginind soseaua si ajungea in mahalaua unde locuiam. Viteza se mai domolea. Auzeam de departe viitura. Era ca un huruit.

Ieseam si puneam brazde la poarta sa nu intre apa in ograda. Dar si asteptam, stateam de pleasca. Cum se spune la fotbal, jucam la ofsaid. Adica era o chestie necinstita. Mi-e si rusine sa spun acum. Si venea, venea pestele mare de sus! Cum il vedeam ii ieseam inainte, desprindeam o brazda din stânga, cel mult doua, ca sa nu intre apa cu totul, si-l deviam in ograda. Puneam brazda la loc pâna aparea altul.

Imi amintesc de un vecin, om in vârsta. Când a vazut un peste mai aratos s-a dezbracat, avea o haina mare. A trântit-o peste el si odata cu haina s-a trântit si el. L-a prins, al lui era. L-a infofolit in brate ca pe un prunc si l-a dus fericit acasa. N-am sa uit imaginea asta. Acum când manânc peste congelat mi se pare o blasfemie.”

Nu s-a denumit niciodata pescar. S-a hranit cu povestile lui Creanga, Sadoveanu si a vrut sa le verifice autenticitatea, adevarurile. A experimentat trairi noi hoinarind de mic in magia naturii. Ozana este acum gâtuita, indiguita. A dat peste, dar a luat si case, vieti. Vad o frântura de timp in fata mea un Ioan Danila nostalgic, cu ochi interiorizati, pierduti in huma primordiala. Cauta “Ozana despletita, generoasa, primitoare, cu cele o mie de izvoare si tot atâtea fete.” Stie. Totul curge cu tâlc si are un anume rost. “Nu te poti scalda de doua ori in aceasi apa.”

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri