A trecut și Valentine’s Day, dragostea trecută în calendar, cum îi spun eu la modul ușor ironic. Nu e nimic rău, în sine, să avem mai multe prilejuri de sărbătoare, chiar dacă le importăm uneori, supărător fiind doar accentul care se pune pe latura materială, cheltuielile pe cadouri etc. Mai ales că dragostea e frumoasă tocmai prin inefabilul ei, prin partea imaterială, greu de cuprins în cuvinte, dar foarte puternică, eternă. Pentru că dragostea nu moare niciodată. Iar ea este adevărată când „înseamnă un singur suflet care trăieşte în două corpuri”, după fericita expresie a lui Aristotel.

Se mai spune apoi, şi pe bună dreptate, că dragostea nu are vârstă, pentru că inima nu face riduri, nu-i aşa? Am scris mai de mult despre nişte splendide poeme ale unui poet din generaţia marii „avangarde istorice”, Arturo Schwarz, care fac parte dintr-o plachetă intitulată „Dragostea la nouăzeci de ani”, şi am fost încântată de graţia şi prospeţimea sentimentului transpus în acele fragede poeme, deloc de senectute. Venerabilul scriitor (poet, eseist, filosof) şi om de artă (colecţionar, galerist), întrebat fiind cum vede viitorul poeziei, într-o vreme când cititorii acestui gen s-au împuţinat simţitor, răspunde astfel: „Atâta vreme cât un bărbat se va mai îndrăgosti de o femeie şi va simţi nevoia să exprime acest sentiment, poezia nu va dispărea!” Arturo Schwarz are multe alte idei şi convingeri care trasmit un mesaj senin, înţelept, plin de umanitate.

El vorbeşte despre faptul că suntem de abia la începutul unui amplu proces de devenire şi de înţelegere (care aparţine lui homo sapiens), şi că avem mult timp înainte pentru „a înţelege că înfruntarea dintre un om şi altul este pură ticăloşie, pentru a înţelege că bărbatul şi femeia au o demnitate egală, pentru a înţelege că suntem pe această lume nu pentru a ne lupta cu natura şi fiinţele ei, ci pentru a păstra cuibul ecologic care este planeta noastră”. Veţi spune că sunt vorbe şi fantezii de poet, dar ce ne-am face fără spiritul şi frumuseţea poeziei? Viaţa ar fi atât de searbădă fără ea, greu de suportat, de netrăit chiar. Cum eu sunt idealistă și romantică, deși mă înfurii deseori pe mine din cauza acestui determinism, neavând cum să-mi schimb structura (care mă face vulnerabilă în fața unor naturi egoiste, practice, calculate, meschine), am crezut dintotdeauna în dragoste. În una mare, totală, absolută, care să fie mai tare decât moartea. Cum se spune în „Cântarea cântărilor”.

O dragoste în care să dăruiești tot ce e mai bun în tine, fără să te economisești, în care să arzi, să te topești pe de-a-ntregul, trăind fericirea de a ieși din pielea ta, scăpând astfel de orice fărâmă de egoism. Eu cred că într-o dragoste adevărată nu poate intra niciun fel de calcul, de socoteală prealabilă, de interes. De aceea mi se pare total aiurea expresia „te iubesc pentru că…” Eventual, pentru că am nevoie de tine. Nu și nu, eu nu vreau să aud de motivații, eu vreau să mi se spună „am nevoie de tine pentru că te iubesc”. E cu totul și cu totul altceva, nu-i așa? Nu e doar o simplă deosebire de nuanță, este vorba despre alt sens. Și nu mai vreau să aud despre așa-zisa dragoste toxică, despre năbădăi, pentru că eu ador starea de prietenie, de altruism, de intimitate spirituală într-un cuplu.

Povestea aceea cu dragostea pasională, care exclude prietenia, afinitățile elective, mi se pare acum o pură tâmpenie, fiindcă în genul acela de amor, doar atracția sexuală dictează. Și când ea se epuizează, inevitabil, se duce totul de râpă. Ziceam că în dragostea adevărată nu aștepti nimic, reciprocitate, răsplată, un impui condiții. De aceea, nici nu ai cum să ceri ceva înapoi. Uite de-aia mă enervează pe mine Matthew Koma, cântărețul care-și tot cere sărutările înapoi („Kisses back”), respirările, saluturile, diminețile, răsăriturile, apusurile de soare, în fine, un întreg inventar… Și se tot lamentează la nesfârșit, ținând-o într-o obsedantă repetiție, într-o litanie. Deși melodia e frumoasă, versurile sunt chiar caraghioase, denotând meschinărie. Cum să-ți ceri sărutările înapoi?

Ei, altceva este cu „Înainte să ne fi născut”, frumosul cântec al celor de la The Motans. Acolo e poezie pură, magie, o mitologie a iubirii, un timp al miracolelor, în care poți „admira câte două răsărituri pe zi”.