Obiectul metaforei…

Este vorba despre „Dicţionarul limbii române” (DLR), ediţie anastatică în 19 volume (Editura Academiei Române, 2010). Mai pe scurt i se spune Dicţionarul Academiei (DA) sau „dicţionarul-tezaur” (Sextil Puşcariu), iar republicarea lui după aproape un secol a fost posibilă „graţie acţiunii generoase de mecenat a Băncii Naţionale a României”.

… şi autorul ei

Acad. Marius Sala (8 sept. 1932 – 19 aug. 2018), directorul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” (între 1994 şi 2017), scrie în Cuvântul-înainte din 2010: „Academia Română se poate mândri cu terminarea măreţei catedrale a limbii române, clădită la fel de trainic ca şi catedralele adevărate”.

Altă metaforă, acelaşi autor

La primirea în Academia Română (2006), M. Sala a rostit un discurs de recepţie aproape atipic: „Cei doi stâlpi ai înţelepciunii”. Reprodus în nr. 5/2006 al Revistei „România literară”, textul său se raportează la maeştrii (termenul îi aparţine) formării profesionale: Iorgu Iordan şi Alexandru Rosetti. Pe primul l-a considerat mentorul său, adică ,îndrumător înţelept” aşa cum era şi Mentor, personaj din „Odiseea”. De fapt, lingvistul tecucean declarase cândva: „Marius Sala va fi ,Telemac al meu”. (Am păstrat o particularitate a ortografiei textului din „România literară”, unde citatele sunt semnalate mereu printr-o ghilimea la deschidere şi două la închidere.)

De la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”

Dacă veţi fi atenţi la egida „Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie” – ediţia a V-a (1995), veţi remarca absenţa celui de-al doilea patronim, fapt ce ar putea fi pus, într-o interpretare superficială, pe seama cunoscutei inimiciţii dintre cei doi academicieni. Nu e nevoie de cercetări pentru a stabili cine i-a conciliat, post-mortem, aşezându-i alături pe frontispiciul Institutului condus de M. Sala. Mai aproape a fost însă de Iorgu Iordan, care la un moment de răscruce i-a hotărât: „Locul matale este la romanistică, nu la dialectologie. Ti gândeşti pânî mâni şî-mi dai răspunsul”. În acelaşi discurs de recepţie, M. Sala reproduce un alt avertisment al primului său mentor: „Şe cauţi, dom’le, la Rosătti? Perzi vremea acolo!” (La dialectologie, n.n.) Cert este că romanistica i-a adus cele mai multe satisfacţii. O preţioasă lucrare de informare – „Enciclopedia limbilor romanice” (E.Ş.E., 1989; coordonator) –, aproape uitată, este ilustrarea acestui adevăr. În Introducere, Marius Sala recunoaşte că Iorgu Iordan i-a fost „profesor şi preţios îndrumător”.

Lingvişti în portrete marca Marius Sala

Revistele de profil ne obişnuiseră cu un tipar aproape inexpresiv al medalioanelor aniversative sau comemorative. M. Sala a adus un suflu nou: portretele scrise de el au viaţă şi deci autenticitate. Revista „Limba română”, al cărei redactor-şef a fost, se deschide cu câte un astfel de text. În anul 2012 sunt prezenţi Dimitrie Macrea (de la care a rămas cu o vorbă: „Mai lasă spaniola asta şi ocupă-te mai mult de limba română!”), Mioara Avram (care l-a văzut un „academician cu suflet de copil”) şi Gh. Ivănescu („singurul autor care a dat o istorie completă a limbii române”). La 80 de ani, colegii de redacţie au remarcat că şeful lor este „un dublu captiv: al senectuţii şi al înţelepciunii”. „Sufleteşte însă”, el a rămas „înrobit tinereţii”.

Marius Sala – ultimul academician din generaţia de aur a lingvisticii româneşti (cu Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, Ion Coteanu: „mâna” forte a disciplinei).

Alte articole