Din decembrie 1989, până în februarie 2018, România a avut 25 de miniştri la conducerea Ministerului Învăţământului. Unii abia au rostit jurământul şi au fost schimbaţi, însă, de la prima declaraţie publică, fiecare şi-a propus să vină cu noutăţi, să organizeze învăţământul pe noi baze, în esenţă, afirmau, este nevoie de reformă, de o nouă reformă, de o reformă a reformelor.
Nu este mai puţin adevărat că, la o analiză critică, bazată pe tradiţie, experienţă, evoluţiile şi tendinţele din plan european şi mondial, se solicita, din interiorul sistemului schimbări structurale, de conţinut şi metodologie. Punct. Ce a urmat? Din fiecare „reformă” a fost eliminat elevul, studentul, profesorul.
Unde suntem? Suntem în situaţia în care au fost eliminate (cu mici, mici excepţii) toate examenele de accedere de la o treaptă la alta a sistemului de învăţământ. S-au introdus inutilele evaluări începând cu clasele primare, la liceu intră şi elevi cu medii de 2-3 şi 4. În universităţi, pentru a ajunge la procentul european al populaţiei studenţeşti a fost eliminat examenul de admitere.
Se vehiculează, acum, un procent delirant de 42 la sută al analfabetismului funcţional, a scăzut dramatic interesul pentru studiu, pregătire, competiţie. În schimb, miniştrii continuă reforma. Ultima găselniţă pare a fi Bacalaureatul în două etape, care nu rezolvă nimic, dar nu-i ultima, noul ministru, Valentin Popa, are, şi el, „reforma” lui: la terminarea gimnaziului, media să fie stabilită doar cu notele de la materiile de bază! Şi nebunia continuă.
