Și totul s-a întâmplat aici, în urbea ridicată și crescută în timp, pe malurile Bistriței. „Orașul era împănat cu scrânciobe, dar cele de mâna întâi erau acelea de la Sandu Bacalu și de la Colțu Bacăului… Cel de-al doilea, era așezat în ograda grecului Alexe Conțescu și avea perdele în față. Aici veneau boierii, boiernașii și cu cucoanele și duducele lor. Ajungea scaunul la 16 irmilici. Lăutarii nu mai ajungeau, veneau pentru acea zi și din satele apropiate.”(Cronicar de la sfârșitul secolului XIX).

Iarmarocul. Un amestec insolit de circ, de negustorie și tradiții populare. Începuturile lui se pierd în negura vremii… În Bacău, iarmarocul a început să fie prezent, anual de la mijlocul secolului al XIX-lea, de Sf. Petru și Pavel, adică pe 29 iunie. Locul instalării sale a diferit de-a lungul timpului în lunca Bistriței, pe „Câmpul Poștei”, pentru ca în ultimele trei-patru decenii să fie peste Podul Bistriței, pe malul stâng, la marginea cartierului Șerbănești. Muzeografa Feodosia Rotaru și Eugen Șendrea s-au aplecat cu atenție asupra acestor tradiționale evenimente evocând romantismul bâlciului de altădată. (Deșteptarea, luni 29 iunie 2009). Iarmarocul începea cu o săptămână înainte de 29 iunie, punctual culminant fiind de Sfântul Petru. Mai întâi o întreagă caravană transportând scrâncioabe, cuști cu animale traversau centrul orașului pentru a-și anunța sosirea.

În două-trei zile se ridica un cartier. Erau adevărate ulițe de lemn și pânze pictate cu tot felul de desene menite să atragă cumpărătorii. În iarmaroc găseai cam orice: încălțăminte, îmbrăcăminte, alimente și băutură. Se putea bea bere, vin, sirop natural din trandafir sau zmeură cu sifon, bragă. Vânzătorii te îmbiau cu plăcinte, mere murate, covrigi cu susan, halviță, cocoșei, ciubuce, halva, vată de zahăr. Pe mari grătare sfârâiau de-ți „luau nasul” mici și cârnați proaspeți de porc. Distracțiile erau pentru toate vârstele: trageri cu pușca la țintă sau aruncarea cercului în gâtul unei rațe ce plutea într-o „balie”, încercatul puterii cu barosul sau cu… pumnul. Prezența păpușarilor din teatrul popular era și ea nelipsită. Confecționate din cârpă și lemn, se jucau pe sfori trecute pe după mână și gât, Mărioara și Vasilache fiind vedete. Nimeni nu pleca fără o amintire. Fie o statuetă din ghips câștigată la „roata norocului”, o oglindă îmbrăcată în hârtie sau o șapcă de carton păstrate apoi acasă cu sfințenie.

Era înghesuială mare, strigătele negustorilor amestecându-se cu acordurile lăutarilor, aerul umplându-se de praf și fum. Era o zi de care oamenii își aminteau tot anul. În anii ’80, iarmarocul a fost desființat. Motivul era desigur politic: în loc să prășească sau să secere, pierdeau timpul cu distacțiile.

Ce este acum…

O constatare consemnată acum 10 ani, valabilă și ca o întrebare retorică pentru prezent: „După 1989, iarmarocul a renăscut sub aerul noilor vremi. Dar el este exact ce se poate ascunde sub titulatura de «Bâlci», așa cum era cunoscut prin ultimii ani ai comunismului. Programat pe durata a trei zile, bâlciul este una din atracțiile Bacăului în aceste zile toride. Oamenii vin pentru a se distra, unii pentru a realiza o afacere ieftină, cei mai mulți să privească. Bâlciul deschis în aceste zile de Hramul Bacăului nu mai are nimic din mierea întâmplărilor de demult.” Realizatorii paginii sunt ziariștii Doina Mincu, Gabriel Pop și Lucian Bogdănel. De ilustrație s-a ocupat comentatorul acestei întoarceri în timp. Scriitorul Petru Cimpoeșu lămurea atunci și de ce a apărut decalajul calendaristic dintre cele două „Hramuri”: „Pentru mine, Hramul Bacăului, ținut în altă dată decât cel de acum, avea multiple rezonanțe. Sărbătorile trebuiau să fie laice și nu cu impact religios. Ca «băiet de la țară», Hramul era o lume aparte, un fel de basm, în care mă simțeam foarte bine. Agitația din jur, lumea colorată, ispitele de tot felul mi-au rămas în amintire. La fel ca vata de zahăr căreia îi simt și acum gustul îmbietor.”

După amețeala din „iuj” – așa îi spuneam roții mari cu scaunele prinse în lanțuri – mergeam la scăldat. Pe o căldură ca asta, mai făceam un un duș, o baie la debarcader, după ce, fraier cu buletin, bucuros că nu plăteam barca închiriată, făceam naveta cu ea să-mi trec amicii peste canal, pe Insula Mică. Legănați de bucuriile bâlciului copilăriei, tot așteptăm vata de zahăr și Aqualand-ul început, dar neterminat de ani buni, pe promisa „Insulă” modernizată a Bacăului. Deșteptarea!!!