55+600

Numerele de mai sus nu trebuie adunate, ci asociate: la 19 august 2019, contorul revistei băcăuane, în seria sa nouă (din 1964; fondator, Radu Cârneci), a înregistrat anul 55 şi ediţia 600. A fost prilejul de a scruta viitorul apropiat când, în 2025, se va marca centenarul publicaţiei întemeiate de Grigore Tabacaru şi George Bacovia.

Nevoia de derivate

De-a lungul timpului şi îndeosebi la vârste rotunde, cei ce vorbeau despre Revista „Ateneu” aveau nevoie de un singur cuvânt pentru a-i numi pe redactori. S-a încercat cu „atenian” (potrivit unui interviu din cel mai recent număr al Revistei „Acolada”), dar s-a ivit neajunsul de a-l raporta la Atena şi nu la Ateneu, aşa încât s-a generalizat sufixul adecvat: -ist, pentru „ateneist”.

Academia Română nu-l recunoaşte

Deschidem dicţionarele care poartă egida celui mai înalt for ştiinţific (DLRLC – 1955; DLRM – 1958; MDA – 2001; DEX – 2016; DOOM – 2005), dar acestea sar de la „atenanţă” la „ateneu”. Nici cea mai cuprinzătoare lucrare de acest fel, DEXI – 2007, elaborată de specialişti de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi, nu consemnează derivatul.

Şi totuşi, un cuvânt viu

Îl găsim în NDULR (2006, Bucureşti-Chişinău), ca substantiv: „(rar) persoană care face parte dintr-un ateneu, dintr-o instituţie cultural-artistică”, şi în lucrări cu vechime considerabilă, ca aceasta: „Comemorarea vechilor ateneişti V. A. Urechia şi Al. Odobescu” (conferinţe datate 14 dec. 1935, tipărite în seria „Biblioteca Ateneului Român” din 1936). La Iaşi, membrii trupei Teatru de salon sunt interesaţi de un centenar: în 1919, se înfiinţa în acest oraş Ateneul Naţional, căruia „actualii ateneişti” vor „să-i confere un suflu nou”. Bacăul, unde Ateneul este un concept larg, promovează frecvent termenul: „Am lansat trei volume aparţinând unor ateneişti, mai vechi şi mai noi” (Carmen Mihalache, în „Deşteptarea” din 30 oct. 2014).
E nevoie şi de adjectiv. Constantin Cloşcă, istoric al Ateneului Popular din Tătăraşi, constată că „mişcarea ateneistă ieşeană îşi are începuturile în anii 1918-1919”, detaliind „acţiunile ateneiste” din acea vreme.

De la Vlahuţă citire

Prima consemnare a cuvântului „ateneu” este în romanul „Dan” (1893), dar dicţionarele ignoră alte scrieri ale aceluiaşi autor, unde – surpriză! – apare derivatul cu sufix, referindu-se la membrii asociaţiei culturale din jurul Ateneului Român. Nu-i scapă însă lui G. Călinescu, care găseşte că Al. Vlahuţă aduce „elogii uzuale” „vechilor ateneişti”: „Voi toţi, acei ce v-aţi legat viaţa de-un vis fericit şi frumos, pentru a cărui întrupare aţi muncit cu atâta dragoste, cari aţi păzit cu cinste stindardul sfânt ce-aţi ridicat şi cari aţi pus întâia piatră acestui palat strălucit, puteţi fi în adevăr mândri şi fericiţi c-aţi izbutit: visul vostru a prins fiinţă – de-acuma drumul e croit!” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941, p. 492).

Ateneişti de ieri, pentru azi

Călinescu reproduce în continuare primele trei strofe din poezia „Vechilor ateneişti”, pentru că Al. Vlahuţă aşezase aceleaşi cuvinte „în măsuri de vers”: „Acei ce v-aţi legat viaţa/ De-un vis frumos şi fericit,/ Pentru a cărui întrupare/ Cu-atâta dragoste-aţi muncit,// Voi toţi, cari-aţi păzit cu cinste/ Stindardul sfânt ce-aţi ridicat,/ Şi cari-aţi pus întâia piatră/ Acestui strălucit palat,// Puteţi în adevăr fi mândri/ Şi fericiţi c-aţi izbutit:/ A prins fiinţa visul nostru –/ De-acuma drumul e croit!…” (ibidem, pp. 492-493). Finalul poemului ne face atenţi că „-n acest altar” „pururea va arde/ Făclia minţii omeneşti”.