Răzvan Bibire

Ce a făcut România 30 de ani sub Ceaușescu și ce a făcut țara 30 de ani după Ceaușescu? E cazul să tragem linie și să facem o socoteală la rece, fără psihoze ideologice, strict din punctul de vedere al cetățeanului. Adevărul este că în cei 30 de ani care au trecut după căderea regimului Ceaușescu, am cam făcut praf tot ceea ce s-a construit în cele trei decenii de dictatură. Și nu mă refer doar la fabricile și uzinele pe care le-am demolat, la sistemul de educație, la cel de sănătate care au fost făcute praf, ci și la relațiile interumane și la viața de zi cu zi.

Păi, ia să vedem câți copii mai au posibilitatea să termine nu o facultate, ci măcar un liceu? Spre exemplu, în 2003, au intrat la școală 287.552 de elevi iar în 2011, la finele clasei a VIII, deja 55.295 abandonaseră școala. Din cei 227.369 rămași, doar 173.976 s-au prezentat la Bac și numai 110.742 l-au luat. Doar 38,3% din copiii care au pornit în clasa I au luat examenul de Bacalaureat! Dar cifrele din zona rurală sunt și mai grave pentru că părinții copiilor de la țară sunt mult mai săraci decât părinții copiilor de la oraș, unde măcar se mai găsește de muncă.

Dacă o să ne uităm pe statisticile referitoare la starea de sănătate o să observăm că an de an, după 1990, românii devin tot mai măcinați de boli. Pentru că nu se mai face prevenție, accesul la medic a devenit tot mai dificil și costisitor, starea sistemului sanitar s-a agravat. E ușor, azi, să pui eticheta de «nostalgic» celor care nu sunt de acord cu actuala stare de fapt și care își amintesc că «pe vremuri» era altfel.

Am văzut că, într-un exces de zel care ar face să pălească de invidie naziștii, o instituție publică a organizat un concurs pentru copii cărora le cerea să le explice nostalgicilor că nu au dreptate să regrete acele timpuri. E interesant cum ar putea un copil – care nu a cunoscut vremea în care fiul unui tractorist putea ajunge doctor sau inginer – să explice că azi e mai bine când copilul de țăran poate spera cel mult să muncească în construcții în Anglia.

Problema pe care toți politicienii «de dreapta» sau intelectualii elitiști nu o înțeleg este că oamenii nu regretă ideologia, dictatura și nici chiar societatea în întregul ei; ci faptul că fiecare avea o șansă să urce pe scara socială, să aibă o viață decentă și un venit îndestulător. Lucruri care astăzi, după 30 de ani de capitalism și democrație le este refuzat la peste jumătate dintre români.

Peste 40% dintre concetățenii noștri trăiesc sub pragul de sărăcie și nu pentru că ar fi niște puturoși cum insinuează propaganda, ci pentru că nu au șansa unui loc de muncă plătit decent. Iar dintre cei care au, totuși, un loc de muncă, prea puțini trăiesc decent din veniturile salariale.

România e campionă europeană la inegalitate socială: în 2015 cei mai bogați 20% dintre cetăţenii români au realizat venituri de 8,3 ori mai mari decât cei mai săraci 20%, în vreme ce, de exemplu, în Cehia, Slovacia, Slovenia, Finlanda, Belgia şi Olanda cei mai bogați au obținut venituri de sub patru ori mai mari decât cei mai săraci.

Repet, nu vorbim de ideologie, de comunism sau capitalism; suntem săraci nu pentru că nu muncim, ci pentru că elitelor noastre politice, economice și culturale li se pare normal ca munca să fie plătită foarte prost și fac din această preferință o întreagă mitologie.

Când de fapt explicația este foarte simplă: antreprenorii au cumpărat politicienii și intelectualii și i-au pus să cânte împreună „Oda îmbogățirii”; pe primii să facă legi care să le permită să acumuleze cât mai mult, iar pe ceilalți să le justifice moral lăcomia.