Canicula nu este o invenție recentă; vara îți fierbeau creierii și înainte de 1989. Cu diferența că, atunci, existau copaci prin tot Bacăul, inclusiv în zona centrală, care să te apere de soare. Dar nu numai copacii contribuiau la asigurarea confortului termic; pe trotuare, prin tot orașul se găseau tarabe cu băuturi răcoritoare.
Apă minerală, mai rar; conceptul de apă plată era ca și inexistent (ce chestie, adică, să vinzi apă fără bule?!), în schimb se găsea sifon. Și nu oricum, ci în combinație cu siropuri naturale. Costa un leu paharul de sirop. Vânzătorul lua măsura de esență dintr-o sticlă răsturnată cu gâtul în jos, o punea în paharul de sticlă peste care dădea drumul la un jet de sifon rece.
Preferatul meu era cel de zmeură. Se mai găseau și sticle de 250 ml cu sucuri românești puse la gheață. Moda frigiderelor scoase afară a apărut mult mai către zilele noastre; atunci se punea o bucată mare de gheață într-o zonă specială a tarabei, se completa cu niște apă și în apă se puneau sticlele cu suc. Vânzătorul îți lua banii, scotea sticla din apă și ți-o desfăcea. Dacă era zmeurată, uneori se lăsa și cu o fântână arteziană pentru că băutura, făcută din fructe, fermenta.
În schimb, era extraordinară la gust. Pepsi nu se găsea decât la mare, Coca-Cola nu am văzut. În schimb era Quik – Cola, o băutură produsă peste tot în țară, din esențe aduse din import. Cooperativele de consum aveau, în general, instalații de produs Quik – Cuic, cum i se spunea. La mine în comună, de exemplu, toate restaurantele și magazinele se aprovizionau de la “fabrica de îmbuteliere” de la Cooperativă: o încăpere a brutăriei, cu o instalație de sifon, în care lucram cu spor toți copiii care voiau să bea gratis Quik.
O persoană punea esență în sticlele reciclabile care fuseseră spălate, anterior, o alta umplea sticla cu sifon și o alta, de obicei angajatul cooperativei, punea capacul. Inițial era vorba despre capace de tablă; mai apoi s-au folosit capace de cauciuc care se refoloseau și ele.
Sticlele erau puse de alt băiat într-o navetă de plastic. Se muncea ca pe bandă rulantă. Exceptând statul cu picioarele în apă, nu era greu. Din când în când se decreta pauză de suc și atunci luai o sticlă din navetă și o dădeai peste cap.
