Pe vremuri, oamenii serioși aveau un adevărat cult pentru muncă, pentru osteneală, și tot ce era obținut ușor nu avea valoare. Mai ales când era vorba de bunuri materiale, de averi moștenite, date de-a gata, fără muncă sau făcute prin tertipuri, manevre, șmecherie, necinste, într-un cuvânt, se folosea un proverb care spunea totul  „ce-i de haram, de haram se duce.”

Așa cum, un adevăr pentru care nu ai suferit, nu-ți aparține, o spunea Mihail Ralea, iar sensul cred că este foarte limpede pentru oamenii onești (nu și pentru profitori și parveniți fără scrupule), care reușesc în viață prin calitățile lor și prin muncă, tenacitate.  Astăzi, lumea aleargă după chestii ușurele, frivole, după  loisir și distracție . Oamenii stau pe net ore în șir, socializează pe rețele, bloguiesc câte-n lună și-n stele și nu mai au timp pentru lucruri așezate, pentru studii temeinice, meditație, reflecție. Oamenii vânează, cu orice preț, popularitatea, sub chipurile ei cele mai îndoielnice, nu se mai tem de ridicol, de scandal, îl caută chiar, îl provoacă, se dau în stambă una-două. Chiar fără să-i întrebe nimeni,  emit păreri despre orice, de parcă sunt oraccole, în fine, țin morțiș să se vadă, să se audă pe rețele, să se expună în fel și chip.

Mi-amintesc pilda și îndemnul unui blând filosof, pe care am avut prilejul și bucuria să-l cunosc, Alexandru Husar: „Cert, nu-ți cere nimeni să spui oricând, orice. Având ca om, în primul rând, o viață proprie, nu încerca  să-ți pui prea multe probleme, căci multe sunt sau au fost lămurite de mult. Mai ales, ține minte, nu scrie orice, nu disprețui înțelepciunea tăcerii. Când nu ai de spus ceva al tău, mai bine taci! (…)  Ca om, dumneata va trebui să trăiești, însă. Apără-ți sănătatea și puterea morală. Păstrează-ți cu grijă tăria sufletească, păzește-ți tot ce ai mai scump –  numele bun; cu frâne puternice apără un hotar de cumpănă în satornic echilibru. Fii val lovind în mal fără răgaz, cu minte, caută-ți vadul tău și nu ieși din albie, nu inunda valea, nu spulbera sensul unei vieți”.

Din păcate, acum vedem o droaie de „inundatori”. Mai cu seamă pe la talk-show-rile care ocupă  tot spațiul unor televiziuni, pentru că-s ușor de făcut. Chemi în platou niște persoane, dintre acelea care sunt abonate ale postului respectiv, „fidelii casei”,  indivizi cu tema învățată,  colportori de vorbe goale  sau dictate de cei care-i manipulează.

Apropo de inundatori, invadatori nocivi ai spațiului public , acum câteva zile am citit uluitoarea știre despre un cunoscut critic de teatru, profesor universitar, educator carevasăzică, acuzat de hărțuire de scriitoarea Marta Petreu. Care se pare că nu e singura victimă a numitului Mircea Morariu, fost coleg de breaslă, inexistent de acum înainte, pentru mine, deși i-am apreciat întotdeauna calitățile intelectuale, am scris despre cărțile sale, am fost colegi de juriu, la câteva festivaluri. Fiind un supliciu pentru mine să stau pe un scaun alăturat, pentru că împrăștia un miros greu de „renfermé”. Drept pentru care, un mai tânăr confrate a făcut un joc de cuvinte, întrebându-mă cum pot eu, cu parfumul meu Dior, să stau lângă așa un dihor.

Ceva din interiorul acestui om, care avea o curiozitate maladivă, știind  și toaca-n cer, după expresia unei colege, suspect de industrios, scriind cronici rapid și la grămadă, era putred și emana un miros fetid, de stârv. Sper să nu ne mai întâlnim în lumea teatrală, pentru mine (pierzându-și numele bun, reputația, omenia), oricum, el a ieșit din scenă.



PUBLICITATE