Multă lume cunoaște, astăzi, satul românesc din emisiunile de știri și din seriale gen „Las Fierbinți”. Înainte de 1990, elevul de la oraș își petrecea măcar o lună de vacanță la țară, la bunici. Și intra în contact cu lumea satului, cu tradițiile, cu tabuurile, cu ispitele și, mai ales, cu superstițiile. Acum există o sumedenie de cărți care vă spun că religia era interzisă. Ce pot să zic?! Nu se preda la școală și nu venea preotul la ore sau la serbări. Dar când autoritățile aveau ceva de anunțat, îl rugau pe preot să spună la slujba de duminică. În rest, cine voia, mergea la biserică, cine voia, primea preotul când era cazul, înmormântările se făceau cu preot și cu toate tradițiile. Nunțile tot în biserică se făceau, după ce se termina la Starea Civilă și nu știu să fi avut vreun coleg de școală nebotezat. Pentru noi, copiii, înmormântările și nunțile erau interesante și pentru că, la fiecare oprire a cortegiului funerar, se aruncau bani. Dacă mai prindeai să cari și ceva, un prapur, o coroană, te făceai și cu un colac, un prosop și o batistă cu niște bani înnodați în ea. La nunți se aruncau cu bomboane în biserică și iarăși nu puteam să ratăm așa ceva. Ba mai mergeam și la Căminul Cultural, unde se ținea, de obicei, masa și dansul, și ne îndopam cu cozonac și, dacă eram norocoși, mai căpătăm și câte un pahar cu vin. Cu preotul relațiile erau cât se poate de serioase, primeam tot timpul avertismente că trebuie respectat, că se salută cu „Săru’mâna, părinte” și că dacă treci prin fața bisericii, trebuie să-ți faci cruce. Când m-am făcut mai mare, am fost și la Înviere, deși nu prea stăteam noi, adolescenții, în biserică; ne fugăream prin cimitir și ne plăcea să speriem fetele. Primele mere sântiliești în curtea bisericii se coceau și mai erau și niște cireși și vișini prin cimitir care ne ispiteau mereu. Cât despre preotul din sat, mi-l amintesc că pe un om cât se poate de serios, respectat și foarte educat. Când rămânea fără cărți de citit, venea la noi și împrumuta ceva. De Anul Nou mergeam și-l uram. Și apropo de urături și de sărbătorile de iarnă, pe atunci nu prea se ținea Sfântul Nicolae ca sărbătoare cu cadouri. Darurile se făceau de Crăciun, chiar dacă ni le aducea Moș Gerilă, cum îl botezaseră comuniștii pe Moș Crăciun. Moș Gerilă era prezent în calendare, în fotografii prin ziare, chiar și în magazine sau la televizor. Erau globuri de brad cu imaginea lui, erau figurine, se făcea publicitate „lunii cadourilor”, adică lunii decembrie. La școală primeam câte un pachet cu rechizite și dulciuri, tot de Moș Gerilă, făceam brad acasă. De Paște nu era gospodărie care să nu facă ouă roșii, cozonac și pască. Când îmi amintesc câte ouă mâncam în zilele alea, mă apucă durerea de fiere. Evident, ouăle trebuiau ciocnite și după ce le ciocneam, trebuia să le mâncăm. Apoi mergeam în casă și luam alt ou și ieșeam la ciocnit cu copiii vecinilor. Iar unii, mai șmecheri, veneau cu oul de lemn și ne spărgeau toate ouăle noastre. Îmi amintesc că mi-am luat morală într-un an de la un bătrân că l-am salutat cu „Bună ziua” și nu cu „Hristos a Înviat”. Drept este că trecuse Paștele de ceva vreme, însă nu-mi spusese nimeni că până la Înălțare tot „Hristos a Înviat” se spune. Pe lângă Crăciun și Paște, o altă sărbătoare importantă în sat era „Constantin și Elena”, hramul bisericii. În ziua aia, școala se făcea degeaba, nimănui nu-i era gândul la învățătură, toți abia așteptam să se termine orele să mergem în bâlci, unde ne cheltuiam banii pe toate prostiile, de la ciubuce, acadele, înghețată, până la fluiere și trompete de plastic, șepci de hârtie creponată sau ne dădeam în scrânciobe până amețeam. Evident, n-aveam nici o treabă cu dimensiunea religioasă a sărbătorii; de asta se ocupau adulții. Noi băgam dulciuri până nu mai puteam. În ziua de hram, lumea ieșea la poartă și invita la masă pe oricine trecea prin față casei, cunoscut sau necunoscut. Încă o tradiție care s-a pierdut…
Răzvan Bibire


PUBLICITATE